31.12.2008

Bilant 2008


Ce-ar mai fi de spus la acest sfarsit de an? Ca e vremea bilanturilor si ca ar trebui sa fac si eu unul pentru mine...

Desi n-as putea spune ca a fost un an ideal, a fost de departe cel mai bun an din viata mea, cel putin din punctul de vedere al realizarilor. Chiar daca am devenit proprietar de garsoniera inca de anul trecut... Daca e sa enumar evenimentele importante ale anului, nu pot sa nu observ ca aproape in fiecare luna am fost plecat pe undeva: Viena in ianuarie, Belgrad in februarie (si o calatorie cu vagonul de dormit pe care mi-o doream de mult), Strasbourg in martie, Odorheiu Secuiesc si Baku in aprilie, din nou Strasbourg in mai, Delta Dunarii in iunie, Strasbourg (din nou!!) si Constanta in iulie, Arad, Oradea, Sighetu Marmatiei in august si Sofia in octombrie... As spune ca am calatorit destul de mult... Si am atins si un nou punct maxim spre est (Baku)... Sper sa continui si in anii viitori, chiar daca poate nu chiar asa de alert.

In al doilea rand, a fost si un an foarte profitabil, asta datorita miscarii strategice mult amanate de a obtine autorizatia de traducator de engleza, prin echivalarea diplomei de stiinte politice in lb. engleza (raman vesnic recunoscator fostei colege care mi-a deschis ochii in acest sens). Le recomand tuturor absolventilor acestui profil sa faca la fel...

Totusi, daca in planul carierei a fost un an exceptional, in plan personal a fost un an obisnuit, ceea ce as putea traduce (ca traducator autorizat, deh!) ca fiind chiar un nou esec... Asta e; probabil alegerea mea de acum 12 ani, de a ma concentra pe studii si cariera in domeniul preferat, are si efecte secundare... Sper sa le remediez in cel mai scurt timp posibil.

Urmeaza un an jubiliar pentru mine, chiar daca in calendarul chinezesc este numit Anul Boului (as prefera fara conotatii negative...), iar peste tot nu aud vorbindu-se decat despre criza. Din fericire, obisnuintele mele austere imi sunt de ajutor acum... Si, la urma urmei, traim intr-o criza continua in tara asta cam de cand m-am nascut eu, asa ca nu e nimic nou... Sper totusi sa reusesc sa mai pun ceva deoparte pentru refinantarea creditului pentru locuinta, ca asta imi sta pe creier tot timpul, cand aud cuvantul criza...

In rest, as prefera ca visele mele sa nu mai fie in proportie de trei sferturi legate de servici (uneori sunt cosmaruri de-a dreptul!), sa reusesc sa imi exprim mai bine sentimentele fata de persoanele feminine de care sunt atras, sa nu mai fiu stresat de oamenii care pun sub semnul intrebarii normalitatea starii mele civile, sa reusesc sa depasesc singuratatea in care ma simt in largul meu si sa pot iesi mai des din casa ca sa intalnesc oameni de valoare, cu care am ce discuta. Mi-as dori uneori si sa stiu ca nu m-a uitat toata lumea, ca poate am facut si eu ceva bun in viata si ca o sa fac inca si mai multe lucruri bune de acum incolo. Si sa fiu mai credincios, mai hotarat si mai respectat...

Zilele trecute am gasit niste hartii de-ale mele scrise in liceu in care facem schematic previziuni pe marginea dezvoltarii tarii in urmatorii 60 de ani. Recintindu-le acum, nu am putut sa nu observ ca, in ciuda multiplelor naivitati de care dadeam dovada la vremea respectiva (de exemplu, construirea a 4.000 km de autostrazi in perioada 1997-2007!), am prezis criza economica actuala (desi, e drept de-abia in 2010, cand prevedeam si multe decese in lumea politica si schimbari constitutionale radicale...)! Pe atunci eram un optimist incurabil si, desi in prezent am devenit un realist destul de cinic, mi-ar placea sa regasesc macar o parte din acel optimism care a fost la originea dezvoltarii mele ulterioare. Si cred ca, privind in perspectiva, de data asta pe ultimii 12 ani, nu pot totusi sa afirm ca n-am realizat nimic si ma pot mandri ca nu sunt chiar ultimul om...

25.12.2008

Nasterea Domnului

„Pentru orice lucru este un timp si o judecata.” (Ecclesiastul 8, 6) . Vezi mesajul pastoral de Craciun al PF Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei la http://www.basilica.ro/_upload/doc/12298031259482760133.pdf

07.12.2008

Despre alegerile parlamentare


Ce-ar mai fi de spus despre recentele alegeri parlamentare? Presa si politicienii au tras deja concluziile, desi negocierile politice se anunta mai dificile decat se astepta. Poate ar fi bine sa revenim putin asupra rezultatelor si modalitatilor in care acestea au fost obtinute.

In urma cu sase ani am scris un mic articol prin care sustineam necesitatea reformarii sistemului politic (vezi linkul cu Separatia puterilor), in sensul instaurarii un sistem prezidential si a unui parlament unicameral ales prin vot uninominal. Intre timp, fiind martorul schimbarilor si evolutiilor politice interne sunt dator sa vin cu anumite precizari si nuantari (daca nu chiar schimbari) ale opiniilor exprimate atunci (nu si in cazul justitiei, care are nevoie de o independenta completa, in mod evident).

Modalitatea de vot dupa care au fost alesi parlamentarii in prezent a fost numita impropriu drept "uninominala", avand in vedere mecanismele practice prin care au fost atribuite mandatele. Astfel, daca alegatorul a fost confruntat cu alegerea unui candidat, felul in care candidati clasati pe locul doi si trei (chiar patru!!) au intrat in parlament este cel putin straniu, daca nu cinic. Departe de a exprima vointa tuturor cetatenilor, actualul sistem nu e decat o varianta palid modificata a sistemului proportional, in sensul ca e mai prost decat acesta. Bineinteles, unii au fost favorizati, totul reducandu-se la o simpla ruleta politica, jetoanele fiind voturile alegatorilor.

Daca prin sistemul actual s-a dorit o reformare a clasei politice, se poate spune ca acest deziderat a fost atins. Insa nu in sensul unei imbunatatiri a clasei politice, desi multi parlamentari sunt la primul mandat. Felul in care au ajuns ei acolo, insa, dincolo de faptul reprobabil de a introduce un fel de "lucky losers" in ecuatie, ma face sa ma indoiesc de calitatea lor. Atunci cand singurul criteriu este reprezentat de sumele enorme de bani vehiculate pentru a candida intr-un loc mai favorabil, pin care voturile sunt cumparate in schimbul unor sacose cu cadouri, deja societatea care l-a generat are o problema grava de etica si moralitate.

Atunci cand ma refeream la sistemul uninominal aveam in minte sistemul britanic, in care candidatul cu cele mai multe voturi intr-o circumscriptie este ales parlamentar. Acest sistem ar fi generat un sistem cu doua partide mari, care ar fi guvernat monocolor, si astfel mai responsabil si mai eficient. Fiind martorul efectelor sistemului actual, ma gandesc ca un sistem cu doua tururi, ca in Franta, ar fi fost si mai nimerit, desi mai costisitor, pentru ca ar fi eliminat echivocul si ar fi clarificat optiunile.

Daca e sa luam in calcul, insa, reflectarea fidela a vointei populare (oricat de indoielnica ar fi aceasta intr-o democratie imatura ca Romania), e clar ca sistemul proportional e cel mai nimerit (cu un prag mai mare sau mai mic). Si daca e sa analizam cum ar fi trebuit sa arate o adevarata reforma a sitemului de vot (si nu o bataie de joc ca cea a sistemului actual, convenit complice de toate fortele politice majore ale tarii) ar trebui sa ne punem o singura intrebare: ce s-a schimbat? In fond, partidele politice nu au facut decat sa aranjeze candidatii in functie de locurile cele mai eligibile sau nu, cu singurul risc al redistribuirii-loterie in cazul in care nu se obtine majoritatea absoluta. Insa loteria nu tine loc de selectie politica reala, dupa cum dreptul divin nu garanta pe vremuri competenta monarhului absolut.

Ar fi fost mult mai intelept sa se procedeze la o reformare a sistemului proportional in sensul acordarii unei alternative reale cetateanului. In treacat fie spus, aruncarea unor candidati mai mult sau mai putin cunoscuti si competenti in anumite colegii din partea partidelor (pe langa intelegerea tacita de a nu irosi candidatii cu sanse in colegiile in care ceilalti aveau mai multa influenta - un blat ordinar!) nu a produs decat mai multa confuzie, alegatorii acordand votul tot formatiunii politice preferate. O alternativa reala ar fi fost un sistem de liste deschise, in care fiecare cetatean si-ar fi putut exprma preferinta pentru unul dintre candidatii partidului, dar nu pentru cel impus arbitrar de acesta. In acest fel, ar fi fost alesi cei cu adevarat populari, iar partidele ar fi reusit sa se achite de una din functiile lor principale, aceea a selectiei (nu a impunerii de candidati in functie de censul fiecaruia...).

Dar traim intr-o democratie "originala" si, deci, ne putem permite luxul de a experimenta. Doar la noi si la americani pot exista, astfel, situatii in care votul popular sa difere de numarul de mandate atribuite (parlamentare in cazul nostru, ale electorilor prezidentiali in cazul american). Insa alturarea e mai mult decat fortata, avand in vedere rezultatul actului politic din cele doua tari si decalajul de dezvoltare in toate domeniile.

Revenind la optiunea mea pentru o republica prezidentiala, ea nu viza, in mod clar un sistem in care presedintele ar fi fost conducatorul suprem, asa cum doreste actualul presdinte, care incearca sa profite de slabiciunile partidelor politice din prezent pentru a instaura subtil un regim de autoritate personala. Pentru a evita ajungerea unor neofiti ca presedintele actual, in functii de mare responsabilitate, cum e functia cheie a executivului romanesc, solutia era alegerea sa chiar de catre parlament, ca reprezentant avizat al vointei poporului (notiune vaga si foarte reprobabila in Romania, daca e sa ne gandim la educatia politica precara a majoritatii electoratului - de unde si absenteismul masiv, desi unii dintre cei plecati la munte ar putea cauta prin gunoaie anul viitor ca urmare a crizei economice mondiale...). In acest fel ar fi fost asigurata eficienta, dar si echilibrul, in cadrul clasei politice si al puterilor in stat.

Evident, orice sistem s-ar aplica in Romania, rezultatele ar fi fost contestate, intr-un fel sau altul, pentru ca la asta suntem limitati de balcanismul si de latinitatea noastra prost aplicate. In acelasi timp, daca este sa condamnam comunismul pentru ceva, principala sa vina este subminarea respectului pentru reguli si legi, fapt confirmat de comportamentul social de clan si de modul haotic de a legifera preferential si contradictoriu. Nici increderea sociala existenta nu sustine un adevarat progres al intregii societati, ci doar al unor mici grupuri izolate, acuzate mai apoi de coruptie de catre celelalte grupuri interesate. In acest context, nu putem sa ne asteptam la ceva mai bun daca nu ne schimbam pe noi insine, daca nu vom trece printr-o "revolutie culturala" care sa ne curete (prin re-educarea perpetua) de prea multele defecte acumulate in trecutul recent. Aici, insa, rolul elitelor este decisiv, si daca ele nu sunt constiente de interesul national atunci nu se va schimba nimic in bine niciodata...

13.10.2008

Despre limite

In decursul existentei noastre marunte pe pamant, putem observa adeseori ca nu intotdeauna obtinem ceea ce ne dorim. Si suntem oarecum surprinsi de acest lucru, desi, daca ne-am gandi putin, am vedea ca, de fapt, e imposibil sa avem totul.

Dorintele noastre se invart de obicei in jurul a trei domenii de interes, ca la horoscop: sanatate, dragoste, bani. Unii dintre noi chiar incearca sa afle din timp ce le rezerva astrele, sperand ca, in acest fel, ar putea sa se pregateasca de ceea ce va urma. Insa, asa cum e firesc, nu se intampla niciodata asa cum ne pregatim noi...

Dintre cele trei domenii, se intampla rareori sa avem succes in toate. In mod normal, cei care au succes in doua dintre ele se pot considera norocosi. Chiar si succesul intr-unul din ele e un lucru demn de remarcat. Insa, atunci cand nu ai deloc succes, ai impresia ca "universul conspira" impotriva realizarii viselor tale... De fapt nu e decat o iluzie...

Daca am avea succes in toate cele trei in acelasi timp, treptat am uita care este rostul nostru, acela de a avea grija in fiecare moment de ceva care sa ne duca spre realizarea viselor noastre. pentru ca, asa cum spunea un celebru filozof arab (Ibn Haldun), odata ajuns la apogeu, urmeaza decaderea. Din pacate societatea actuala nu mai realizeaza acest lucru si traieste cu iluzia prosperitatii infinite. Actuala criza economica a mai zguduit putin din adormire omenirea ajunsa la apogeul sau economic, insa nici acum nu se constientizeaza pe deplin momentul de cumpana.

Inevitabil, decadenta stilului de viata occidental actual indica sfarsitul perioadei de gratie a civilizatiei apusene. In asteptarea noilor hoarde de popoare tinere, dornice de afirmare si de improspatare a umanitatii degenerate, nu putem decat sa ne hranim cu iluzia normalitatii zi de zi. Singura noastra salvare ar putea veni din constientizarea faptului ca nu reprezentam niciodata decat ceea ce facem in fiecare zi si ca indiferent de cate idei am avea, daca ele nu vor fi puse in aplicare nu vom lasa in urma decat un pumn de tarana rispita de vant...

07.09.2008

Razboiul


Razboaiele au reprezentat inca din timpurile cele mai indepartate principala modalitate de reglementare in relatiile inter-umane. Dupa cum afirma filosoful englez Thomas Hobbes, omul in starea sa initiala era un animal destul de violent ("homo homini lupus") si, din acest motiv, in relatiile cu semenii sai domnea regula razboiului, in cadrul caruia cel mai puternic reusea sa-si impuna interesele asupra celui mai slab. Bazat pe principiul selectiei naturale, acest cadru era mai aproape de regnul animal decat de o societate in adevaratul sens al cuvantului.

Totusi, datorita capacitatii de invatare a speciei, inerenta in natura umana, cei slabi au inceput sa se coalizeze impotriva celui mai puternic pentru a reusi sa faca fata si chiar sa il invinga, urmand a isi imparti beneficiile ulterioare. De aici reiese unul dintre principiile de baza in relatiile internationale traditionale, si anume echilibrul puterii.

Omenirea a progresat foarte mult de la acele timpuri inecate in negura vremurilor. Razboaiele s-au schimbat, sub impactul inovatiilor tehnologice, si la fel si regulile lor. Diversele civilizatii care s-au succedat in istoria omenirii au reusit sa imbunatateasca si sa perfectioneze ceea ce Sun Tzu numea "arta razboiului". Prin reunirea unor mari mase de oameni inarmati si formarea unor armate redutabile, diverse popoare au detinut suprematia asupra unor importante regiuni. Concomitent, insa, au aparut si negocierile diplomatice, care aveau rolul de a pune in acord pozitii diferite si chiar conflictuale prin oferirea unor beneficii reciproce si care puteau evita pierderile importante ale fiecarei parti in caz de conflict armat.

Dupa incheierea mai multor tratate internationale (Tordesillas, Zaragoza, Pacea din Westfalia) s-a creat o jurisprudenta internationala, chiar daca doar in faza incipienta si marcata de tradari si reorientari spectaculoase. Odata cu aparitia umanismului si iluminismului, aceasta jurisprudenta emergenta a fost marcata de ideea unei anumite justitii si echitati universale, astfel ca au fost create premisele unei "societati universale a natiunilor" (Kant), care ar fi trait in pace, evitand solutiile razboinice si punand accent pe dialog. Pentru moment ceea ce s-a dezvoltat a fost asa numitul "concert european", in cadrul caruia marile puteri intelegeau sa nu se extinda prea mult una in defavoarea celeilalte, in schimbul pastrarii ordinii interne aristocratice.

Din pacate a trebuit sa mai treaca o vreme pana cand visul unei organizatii mondiale care sa protejeze integritatea entitatilor componente (state, popoare, natiuni) sa devina realitate. Liga Natiunilor a fost o prima experienta esuata dupa prima conflagratie mondiala a secolului XX. Pe ruinele sale a aparut Organizatia Natiunilor Unite, care a fost o oaza de speranta pentru pacifisti, dar a deazamagit multe dintre asteptari in timpul Razboiului Rece, cand eficienta sa a fost minima. Totusi, cadul legal international a fost mult mai bine reglementat, aparand si misiunile sub mandat ONU pentru calmarea situatiilor conflictuale de pe intregul mapamond.

Totusi, in ciuda acestor evolutii pozitive, marile puteri au continuat sa isi vada de interesele lor, recurgand (chiar si dupa 1990) la ONU doar atunci cand era in interesul lor sau al blocarii rivalilor. Acest lucru a diminuat rolul important pe care ONU ar fi trebuit sa-l joace si a dinamitat continuu eficienta ordinii internationale postbelice.

In prezent asistam la o exacerbare a tendintelor centrifuge individualiste ale principalilor actori (mai intai SUA in Irak, apoi Rusia in Georgia, in curand poate China in Taiwan etc.). Acest lucru demonstreaza ca, in ciuda progreselor omenirii pe calea dialogului, razboiul continua sa ramana o alternativa luata in calcul, chiar daca o confruntare directa intre actorii relevanti este mai putin probabila datorita tehnologiilor militare (in special capacitatile nucleare). Explicatia poate fi gasita in rolul pe care armatele continua sa il joace inerent in detinerea monopolului fortei (si poate ca e mai bine asa, in interesul unei vieti civile normale), ceea ce le confera o influenta importanta chiar si in prezent asupra relatiilor internationale.

Chiar daca nu reprezinta o solutie in sine, razboiul continua sa fie metoda cea mai uzitata atunci cand negocierile esueaza. Aceasta pentru ca, in ciuda daunelor pe care le incumba, conflictul armat ofera rezultatele cele mai vizibile pe termen scurt (chiar si negative), ceea ce poate fi de folos intr-o societate bazata foarte mult pe imagine (fie doar si pentru intimidare, vezi actiunea "Shock and Awe" din 2003). Pe termen lung, insa, spirala violentei este nesfarsita, asa cum demonstreaza numeroasele exemple din istorie, iar razboiul continua sa nu fie o solutie viabila pentru nici una dintre situatii. Societatea umana actuala demonstreaza, totusi, inca o data, daca mai era nevoie, ca vechiul dicton "cand vocea ratiunii inceteaza este vremea armelor sa vorbeasca" este inca valabil, chiar si in secolul XXI. Din pacate natura umana insasi vine in sprijinul acestui lucru, pentru ca nu suntem doar fiinte rationale, ci si emotionale, iar impactul emotional ramane mai puternic pentru fiecare dintre noi, cel putin in faza actuala a evolutiei speciei.

26.08.2008

Un concediu de neuitat

Tocmai s-a terminat si concediul meu, asa ca am revenit la treburile cotidiene si la stereotipia obisnuita. Insa in cele trei saptamani petrecute departe de zbuciumul si mezeria noului meu oras de domiciliu am avut parte de experiente interesante care m-au mai luminat asupra rostului nostru pe pamant si a ratiunii de a fi a fiintei umane.

Relaxare in orasul natal

Primele zile le-am petrecut in linistea din apartamentul parintesc din orasul natal. A fost o perioada de refacere dupa un an mult prea incarcat si frustrant pentru mine. Nu am facut prea multe in afara odihnei si vizionarii unor programe, in general sportive (deh, Olimpiada!), dar si politice (problemele din Georgia). In acest rastimp am descoperit cu placere televiziunea de pe Internet (ca altfel nu prindeam GSP, fiind in reteaua concurenta in orasul natal, spre deosebire de Bucuresti), ceea ce a reprezentat un succes tehnic personal. In rest, am descoperit nu foarte surprinzator, dar neplacut, ca am luat in greutate, astfel ca o parte din pantaloni nu-mi mai veneau si a trebuit sa cumpar altii. In acelasi timp am refacut o parte din vechile trasee prin padurea din apropiere si mi-am reintalnit invatatoarea, la fel de energica asa cum mi-o aminteam, desi pensionara, ceea ce mi-a adus aminte de momentle fericite ale copilariei. Intr-un weekend am mers si la munte, pe Valea Trotusului, unde mi-am reintalnit o parte din rude si am intalnit alte persoane interesante de varsta mea. Asa am mai scapat de caldura si am regasit fericirea de a ingheta de frig noaptea afara, in scranciob.


Nunta la Arad

La jumatatea concediului am plecat spre Arad unde urma sa particip la nunta colegei mele de birou si sa-mi vizitez rudele din partea bunicului tatei. Drumul a fost un calvar, pentru ca am prins canicula in cele 12 ore de mers (din neglijenta n-am prins loc la cuseta de noapte si am mers ziua...), iar conditiile din tren au fost foarte proaste desi am mers cu clasa I (dupa ce am mers la WC am definit totul prin sintagma "worse than bad"). Noroc cu veteranii aferenti care mi-au umplut capul de povesti din razboi si din perioada interbelica... La Arad, canicula m-a intampinat in forta astfel ca primele nopti a trebuit sa ma (re)obisnuisc cu temperatura ridicata si lipsa oxigenului. Dupa asta am descoperit o lume paralela a rubedeniilor mele din partea de vest a tarii, cu o viata plina de exemple de lupta si speranta. Mi-a placut gradina matusii unde am stat in care puteai gasi cam tot ce gaseai intr-o piata bine aprovizionata. Si totul doar cu putina munca a pamantului, dar cu munca reala... Bineinteles, in viata tuturor existau micile drame ale vietii, divortul, emigrarea, extenuarea, dar ansamblul era pozitiv.

Nunta a fost foarte reusita, la un moment dat chiar fiind trist ca eu nu o sa am niciodata o rochie de mireasa... A fost bine, mai ales ca a si plouat si a fost mai racoare... Muzica buna, inclusiv un cvartet de coarde care a conferit o nota aristocratica evenimentului, dar si moderna, old and new, traditionala locala si chiar inedita. Mancare bineinteles multa si buna ca in Ardeal, asa ca nu am putut decat sa ma recunosc invins de tortul exceptional de dulce... Am avut si cateva discutii interesante cu persoane feminine mai tinere, care m-au impresionat prin deschiderea si prospetimea lor. Totusi, mi-am dat seama ca, intre parintii mei si noua generatie exista mai multe asemanari decat intre mine si ele, asa ca am inceput sa ma simt ca un american republican din anii 80, mai conservator decat cei dinaintea mea si decat cei de dupa, ca dupa o mare trauma nationala...

Oradea si o alta revelatie

Dupa o scurta perioada de refacere dupa nunta am pornit din nou la drum spre Oradea, oras al copilariei bunicului meu, pe care nu avusesem ocazia sa-l vad. Am avut noroc ca am stat la o buna amica de-a mea, care mi-a pus la dispozitie mica sa locuinta de servici pentru cele doua zile petrecute. Orasul mi-a placut foarte mult, in ciuda caldurii sufocante, mai ales cladirile baroce care sunt slabiciunea mea dintotdeauna. Am apreciat si ciorba in paine de la Cyrano si piureul de castane delicios de la complexul Lotus. In acelasi timp, am descoperit un fapt surprinzator: in ciuda diferentelor evidente fata de amica mea (stil de viata, nivel social, preferinte, caracter), am fost foarte bine primit si mi s-a acordat o incredere deosebita, pe care nu cred ca as fi avut-o din partea altor prieteni (poate si oamenii de acolo sunt altfel). Si am realizat ca, de fapt, diupa exemplul biblic, fiecare dintre noi avem o Marie Magdalena a noastra, o persoana pe care, in ciuda diferentelor o apreciem foarte mult si in care putem descoperi mai multa onoare si demnitate decat in cei mai apropiati prieteni...

Maramuresul - coltul de rai al Romaniei

Drumul spre Sighet cu microbuzul mi-a prilejuit o noua experienta revelatoare. Mai intai, am fost impresionat de o mama cu doi copii, din care unul sugar, care, in ciuda denivelarilor din asfalt si a varstei tinere isi alapta baietelul, incercand sa aiba grija si de fetita zburdalnica si sa uite ca acasa o asteapta o casa goala si ajutorul de somaj. Nimic mai potrivit in timp ce au ascultam la iPod "Nothing else matters"; intr-adevar, maternitatea e tot ce conteaza pe lumea asta... Mai incolo, "megapalatele" de la Certeze, semi-locuite, nu ofereau decat imaginea desertaciunii omenesti, din moment ce oamenii aceia, dezradacinati din mediul lor natural, sunt condamnati la nefericire spirituala perpetua, de o societate gresita care i-a exilat in mod superficial in alte zari... Adevaratii eroi mor uitati de toti pe pamantul lor putin, in casele lor modeste din varf de munte, la umbra brazilor racorosi...

Ajuns la Sighet am fost primit regeste de fostul coleg de conservator al parintilor mei, de meserie lutier, de origine maghiar maramuresean. Ospitalitatea sa m-a impresionat profund, ca si modul drept de a judeca, in ciuda unei istorii care uneori poate parea nedreapta. El simbolizeaza exemplul baiatului sarac, care reuseste prin munca sa isi indeplineasca visul, sa aiba casa lui decenta, familia lui si viata pe care o merita. Macar de-as avea jumatate din norocul lui! Dar, cum spuneam si mai de mult, "fiecare are ceea ce merita"...


Vizitele la fata locului mi-au infatisat o lume autentica si serena, atat in Valea Verde, cat si in cimitirul vesel de la Sapanta si la manastirea Barsana. La randul sau, Sighetul mi-a infatisat multe monumente ale vechii sale straluciri habsburgice, dar si amintirea unui trecut dureros prin Memorialul victimelor regimului comunist, amenajata in fostul penitenciar unde au murit singurii oameni politici adevarati ai Romaniei

Drumul de intoarcere mi-a prilejuit intalnirea cu oameni de omenie din partea locului cu care am avut onoarea de a imparti cuseta ceva mai moderna a trenului de noapte spre Bucuresti. Somnul meu a fost destul de lin si s-a incheiat cu rasaritul pe care l-am privit in apropiere de Campina. Un rasarit care anunta un nou inceput pentru mine. Sper sa fie unul mai bun...

05.08.2008

Presa - o Inchizitie a vremurilor noastre


Zilele astea citeam o carte despre Inchizitie si eram revoltat de nedreptatile comise de aceste tribunale arbitrare in acele vremuri tulburi ale evului mediu. Treptat, insa, mi-am dat seama ca asistam in prezent la un alt tip de "inchizitie", cea mediatica.

In acelasi mod ca si Inchizitia, presa din ziua de azi incearca sa judece oamenii bazandu-se pe probe incomplete, cirsumstantiale si subiective, incercand sa creeze o imagine falsa a realitatii, bazata pe o dogma preconceputa, in cadrul careia rezultatul nu este o urmare a unei demonstratii logice, ci doar a unui capriciu editorial. Astfel, presa creaza si darama mituri, invadeaza sfera vietii personale, naste false perceptii si poate influenta opiniile.

Unii considera presa "cea de-a patra putere in stat", "cainele de paza al democratiei". Astfel, o noua garda pretoriana incearca sa controleze celelalte puteri. Problema este ca legitimitatea sa in acest demers este mai mult decat indoielnica, presa nefiind un organ ales, ci auto-proclamat. In consecinta, orice pretentie de putere este nejustificata, in contextul in care celelalte trei sunt suficiente intr-un sistem constitutional.

Problema apare atunci cand puterile traditionale in stat nu functioneaza, oferind justificarea unei actiuni alternative din partea societatii civile (presa, etc.), de tip "gherila". In acel moment, structurile care ar trebui sa protejeze societatea in ansamblu nu se mai apara decat pe ele insele, devenind la randul lor ilegitime. In aceasta stare de anarhie, statul, principalul garant al securitatii persoanelor, nu-si mai poate indeplini sarcinile si lumea cade prada senzationalului si pornirilor instinctuale brute. De aceast lucru profita presa, care se erijeaza in hegemon, inlantuind societatea, intocmai ca Inchizitia de pe vremuri.

Libertatea presei nu poate fi absoluta pentru ca orice lucru absolutizat se rasfrange in mod negativ asupra celorlalti. Proferarea opiniilor nu poate ignora existenta unor limite ale decentei si ale moralitatii sociale. Orice stat modern viabil trebuie sa tina cont de aceste lucruri si sa realizeze echilibrul care sa ne fereasca de excese. In caz contrar, evul mediu se poate intoarce oricand...

07.07.2008

Zorii noilor sfere de influenta geopolitica


In urma cu cateva luni, summitul NATO de la Bucuresti aducea in prim plan ostilitatea Rusiei fata de o posibila extindere a organizatiei nord-atlantice. Reactia Moscovei fata de deplasarea aliantei catre est are anumite justificari care provin din interesele traditionale ale Rusiei in zona si din ingrijorarea Moscovei fata de manifestarea suprematiei Statelor Unite in lume. O potentiala extindere a NATO care ar include Georgia si Ucraina ar intra in fosta sfera de influenta a Uniunii Sovietice. Deja Rusia a fost deranjata prin extinderea NATO in tarile baltice in 2004. In acest fel granita comuna cu NATO s-ar extinde si mai mult, semanand a politica de ingradire ca in anii '50. Ea a inceput deja sa-si puna in practica iritarea, folosindu-se de arma energetica. Principalele tari europene (Franta, Germania, Italia) au realizat pericolul aparitiei unei noi Cortine de Fier si au incercat sa tempereze avantul american. Insa acesta din urma este generat de politica expansionista a administratiei Bush.

Politica externa americana de dupa 2001 a insemnat o afirmare a suprematiei economice cu mijloace economice. Mai precis, sub masca interventiei antiteroriste si a promovarii democratiei, SUA au ocupat zone strategice din Orientul Mijlociu extins, chiar in jurul celor mai mari resurse de petrol din lume, cu posibilitatea de a inainta chiar si catre Asia Centrala. Israelul a functionat si acum ca un avanpost al acestei tendinte.

Insa, dupa cum o arata istoria, orice tendinta de instituire a hegemoniei unei mari puteri este urmata de coalizarea celorlalti actori semnificativi impotriva sa pentru restabilirea echilibrului de putere. Dupa ce acest echilibru s-a destramat in urma disparitiei URSS in 1991, Statele Unite au ramas singura super-putere din sistemul international cu potentialul de a deveni noul hegemon mondial, insa de data aceasta in sens real (caz fara precedent in istoria omenirii). Insa si in cadrul administratiilor americane au existat doua curente principale: unul bazat in mod traditional pe abordarea multilaterala, prin intermediul institutiilor financiare insternationale si a organismelor inter-guvernamentale (inclusiv a ONU), pe baza dreptului international si a diverselor conventii internationale; celalalt curent se baza pe suprematia militara si tehnologica americana si urmarea instaurarea unilaterala unei "pax americana" prin influenta asupra tuturor subsistemelor regionale, prin intermediul unor organizatii umbrela de tip NATO, APEC, ANZUS, Pactul de la Rio. Din pacate aceasta ultima politica s-a dovedit falimentara in ultimii ani, sub administratia Bush, care a utilizat-o fara scrupule in Irak, reusind sa promoveze in loc de a stopa fenomenul terorist in zona araba, cu scopul evident de a vulnerabiliza si controla indirect zona.

In acest context, in care SUA se impotmolesc, ca si URSS in 1988, in capcana supra-extinderii, actorii internationali relevanti incearca sa contrabalanseze inluenta americana prin opozitia in fata extinderii structurilor controlate de facto de Washington (printre care si NATO). Este cazul Rusiei, care a descoperit un nou model de dezvoltare, e drept destul de primitiv dar eficient, si incearca sa recastige terenul pierdut in anii '90. Apropierea sa de China, mai ales prin intermediul Organizatiei de Cooperare de la Shanghai, nu este deloc intamplatoare, ea urmarind realizarea unui bloc eurasiatic rival Statelor Unite, care odata pus pe picioare sa poata face fata cu succes competitiei de toate tipurile. Acesta ar urma sa includa Europa de Est (deja incluse sunt Belarus, Armenia si potential Serbia), Asia Centrala si Asia de Est continentala. In conditiile antagonizarii Iranului de catre americani, acesta ar putea deveni un aliat si furnizor de resurse suplimentar al noii structuri.

Este posibil ca, in aceste conditii, sa asistam la o formarea unui nou sistem bipolar. O parte din tarile europene realizeaza pericolul si incearca sa atraga Rusia intr-un parteneriat pe continentul european. Insa aceasta sarcina, foarte complexa in sine, nu se poate realiza decat daca Uniunea Europeana va reusi sa se desprinda de sub aripa militara americana, simbolizata de NATO. In conditiile existente, in care serviciile secrete americane au o activitate intensa pe continentul european, incercand sa influenteze chiar si vointa populara si sa controleze o serie de forte politice prin instrumente economice (Rusia incearca acelasi lucru, bineinteles), ramane de vazut care va fi evolutia evenimentelor si daca europenii vor reusi sa faca o politica proprie sau vor ramane din nou la mana superputerilor.

07.06.2008

Sensul vietii

Fiecare zi pe care o traim aduce cu sine noi experiente si noi invataminte pe care ni le insusim sau pe care continuam sa le ignoram. Observand, insa, succesiunea evenimentelor nu pot sa nu remarc existenta unor legi dincolo de cele care guverneaza existenta societatilor umane, care nu au o logica pamanteana si nici macar pretentia de dreptate. Cu toate acestea, ele se aplica tuturor, fara deosebiri.
De obicei, oamenii cred ca vietile lor au un parcurs liniar, prin care fiecare isi realizeaza dorintele in paralel sau uneori intersectandu-se cu ceilalti. In acest fel, ar exista un progres continuu dinspre nastere spre moarte, sau o evolutie pe o curba ascendenta, ori pe o curba de tip clopot, care urca spre mijlocul existentei adulte, atunci cand individul procreaza, si scade apoi spre batranete si moarte. Aceste viziuni sunt foarte interesante, insa ele sufera de un defect primordial: evolutia este privita doar liniar si nu in adevaratul ei sens, care este unul multidimensional.
Este adevarat ca opiniile oamenilor depind de situatia din care ei apreciaza anumite evenimente si lucruri. De aceea, ei nu pot, de obicei, sa isi autoevalueze existenta, deoarece in cazul fiecaruia intervine factorul subiectivism, ceea ce duce la o evaluare egocentrica si partiala a realitatii. Daca, insa, se reuseste dedublarea, se poate observa o linie fluctuanta in toate directiile, care nu are un sens clar, ci foarte sinuos, de obicei circular, dar mai ales oscilant.
Viata nu este alcatuita doar din momente vesele, ci si din momente triste, chiar dramatice, nu doar din momente plictisitoare, ci si captivante. De obicei, se spune ca ele depind doar de noi, ca doar noi suntem responsabili de ceea ce ni se intampla. Alteori se spune ca undeva este scris destinul fiecaruia, si ca nu ne putem opune nicicum acestui dat. Insa niciodata nu se pune problema daca nu cumva ambele teorii pot fi adevarate. Oare nu ar putea exista un plan, dar care sa contina mai multe variante, pe care noi le putem alege sau respinge? Uneori se mai spune, insa, ca de fapt nu alegem niciodata, ca mediul in care am crescut a ales deja pentru noi. Poate si asta e adevarat. Dar ceea ce e esential este corelatia intre toate aceste teorii.
Religia crestina constituie o astfel de corelatie, o filosofie de viata, o doctrina, o ideologie, un tot care are sens, daca este citita in cheia corecta. Insa cheia nu deriva din interpretarile simpliste pe care, uneori, noi oamenii, le atribuim anumitor texte mai mult sau mai putin precise. Cheia este insasi existenta umana si cuvintele Mantuitorului, sintetizate in Noul Testament. Astfel, ni se spune foarte clar ca telul oricarei existente umane este dobandirea vietii vesnice de dupa moarte si ca toate faptele noastre terestre trebuie puse in acord cu acest lucru. Ni se ofera chiar libertatea de a alege sa urmam acest drum sau altul, unii spunand ca oricum suntem predestinati de la nastere, altii spunand ca iertarea poate veni oricand daca ne caim. Nimic mai adevarat.
Insa, de-a lungul vietii umane se intampla de multe ori sa uitam esentialul: orice am face, oricum sfarsitul e acelasi. Ne amagim cateodata, cu cate o realizare sau alta, cu cate un castig iluzoriu sau succes vremelnic, cu vreo descoperire epocala sau avans tehnologic. Insa nu ne dam seama cat de relativ e totul, cat de temporar si trecator. Trecerea anilor si schimbarea continua a lucrurilor ar trebui sa ne spuna ceva, insa noi nu vrem sa vedem si sa auzim decat ceea ce ne place si ceea ce credem ca ne face bine.
Adevarul este ca nu trebui sa ne comparam intre noi si nu trebuie sa ne mandrim ca am fi superiori celorlalti sau sa ne tanguim ca am fi inferiori, marginali sau mai nesemnificativi decat altii. Suferintele prin care trecem nu fac decat sa ne inobileze si tot ceea ce daruim in fiecare zi (pozitiv sau negativ) se adauga la salvarea sau la condamnarea noastra eterna. Daca e sa ne bucuram de ceva, nu putem s-o facem decat in anumite momente cand aducem alinare cuiva, un zambet, un moment de extaz sau o revenire la sentimente mai bune. Aceasta este adevarat fericire harazita oamenilor si tot restul e o umbra ce trece si care se confunda cu eternitatea universului...

01.04.2008

Pantofii galbeni


Ieri dimineata ma indreptam, ca de fiecare data, spre metrou pentru a ajunge la servici. Deodata am zarit doi pantofi galbeni care mi-au atras atentia. Nu sunt un fan al culorii, care, totusi, are capacitatea de a iesi in evidenta de fiecare data, lucru care nu ma atrage la o fiinta umana intotdeauna, inspirandu-mi prea putina seriozitate. De data asta, insa, privirea mea a inceput sa urce incet in sus pentru a vedea ce fiinta ar putea avea asemenea incaltari, mai ales pe o vreme ploioasa cum a fost ieri. Si, ce sa vezi? Era o incantatoare fiinta intr-un deux piece maro, foarte bine asortat cu pantofii si poseta (asa cum m-a invatat o prietena la un moment dat sa apreciez).

Surprins de placuta surpriza am furat cateva priviri in timpul calatoriei cu metroul, de la distanta si fara a fi observat. Si nu mi-am putut opri reprosul privind felul meu de a fi si fata de dispretul pentru intratul in vorba cu straine sau "agatatul", asa cum este mai bine cunoscut in cercurile cunoscatorilor. E adevarat ca este o metoda destul de riscanta insa de atatea ori m-am multumit cu privitul in metrou in fata unor chipuri angelice, incat uneori mi-am pus sub semnul intrebarii propria personalitate. Insa m-am consolat intotdeauna ca in cantecul lui James Blunt ("You're Beautiful") ca n-a fost sa fie...

Mai tarziu, mergeam spre strada sa imi cumpar ceva de mancare, cand i-am zarit din nou: aceiasi pantofi galbeni. Era aceeasi persoana razand impreuna cu o prietena. Am trecut pe langa ele privind doar cu coada ochiului. Dupa ce au trecut m-am uitat din nou dupa pantofi. Ce n-as fi dat sa imi zambeasca si mie...

Din pacate eu am fost invatat sa nu imi doresc decat ceea ce se poate obtine fara un mare efort si in mod rational. Am invatat sa imi infranez primul instinct, oricat de just ar fi fost sau mi-ar fi parut, sa renunt la lucrurile costisitoare sau care imi depasesc conditia modesta. Parca imi amintesc si acum un baiat de 11 ani plangand intr-un magazin dintr-o tara occidentala, pentru ca nu avea bani sa-si cumpere jucaria preferata. Eram doar eu si in jurul meu lumea nu imi intelegea reactia atat de nefireasca pentru o societate care functiona normal si fara gres. Insa pentru mine din acel moment s-a terminat copilaria si a inceput viata reala. Din pacate eu nu am fost pregatit pentru ea in timp ce altii invatau sa isi doreasca totul, oricat de dificil ar parea, si sa lupte sa obtina ce isi doreau. Eu am ramas doar cu iluzia ca pot avea orice daca stau la locul meu si nu supar pe nimeni. Si iluzia s-a risipit si am ramas doar cu dezamagirea si sentimentul de inutilitate intr-o lume straina si ostila.

Maine probabil voi vedea din nou un chip angelic sau niste pantofi de orice culoare asortati cu haine venind ca turnate. Si voi ofta in gand si ma voi uita in alta parte, apoi voi fura din nou o privire pe furis si ma voi consola ca probabil e doar o iluzie, ca de fapt e o persoana care nu merita atentia si care probabil nici nu ar fi potrivita pentru mine. Si strugurii vor fi tot acri...

16.03.2008

Legea de fier a geopoliticii

Cei care au jubilat in momentul declararii independentei Kosovo, sperand ca aceasta deschide un nou drum catre o lume mai buna bazata pe principii, nu pot acum decat sa isi puna cenusa in cap. Recentele evenimente din Tibet demonstreaza, nu cum eronat sustin unii contrariul, ca lumea va continua sa fie si pana acum un teren de actiune pentru marile puteri in care micile natiuni si nobilele lor aspiratii nationale nu pot constitui decat miscari temporare bazate pe conjunctura.

Miscarea din Tibet, dincolo de justificarea sa de tip democratic, reprezinta continuarea marelui puzzle inceput in 1999 in Kosovo. Mai precis, ea este expresia modului de actiune a singurei superputeri din acest moment, Statele Unite, in tentativa de a controla intrega lume. Numai ca stralucitii strategi de la Washington nu realizeaza nici acum ca demersul lor este unul iluzoriu (el fiind o repetare a supraextinderii URSS din anii 80, ce a contribuit la prabusirea acesteia) si ca, in cele din urma toate marile imperii universale sunt sortite esecului si disparitiei. Daca in cazul subsistemului subdezvoltat al lumii islamice sau al celui fragmentat european aceasta politica pare sa functioneze din cand in cand, in cazul Asiei de Sud-Est lucrurile sunt mai dificile (asa cum a dovedit-o in trecut interventia ratata din Vietnam). Aici avem de-a face cu un actor mult mai semnificativ, China, care se afla intr-o perioada de crestere care o va duce probabil la rangul de superputere in cel mai scurt timp. Statele Unite sunt constiente de aceasta posibilitate si, de aceea, incearca sa slabeasca prin orice mijloace competitorul chinez.

Numai ca, de cele mai multe ori, atunci cand incerci sa contolezi totul, totul se poate intoarce asupra ta. Mai ales atunci cand nu ai nici un fel de scrupule in atingerea tintei (atacul regizat asupra World Trade Center, interventia in Irak, etc.). Miscarile Rusiei si siguranta Chinei manifestata prin implicarea pe continentul african ar trebui sa dea de gandit strategilor americani, pentru ca epoca echilibrului de putere nu pare sa fi apus.

Cat despre tarile mai mici, ca Romania, ele ar trebui sa fie mai atente asupra lumii in care traiesc si mai constiente de valurile pe care navigheaza. Se pare insa ca lectia pactului Ribbentrop-Molotov nu a fost inca aprofundata de factorii de decizie de la Bucuresti. Dincolo de aliantele incheiate la un moment dat, Romania trebuie sa fie constienta ca greselile se platesc mai devreme sau mai tarziu. Chiar si in calitate de stat membru al NATO, nu trebuie sa ne cantonam intr-o politica de expectativa si conformare fata de aliatii nostri, trebuie sa identificam interesul nostru propriu si sa actionam in consecinta. Se pare ca vecinul nostru bulgar ne-a luat-o din nou inainte, realizand o manevra extraordinara impreuna cu Rusia, desi joaca teoretic in aceeasi echipa cu noi. Kosovo constituie o oportunitate de a ne reevalua pozitia pana nu e prea tarziu. Altfel, ne putem trezi ca suntem tratati din nou ca moneda de schimb in relatiile dintre actorii cu adevarat relevanti. Pentru ca adevarata lege a geopoliticii ramane aceeasi: singurii actori care conteaza pe scena internationala sunt marile puteri. Ceilalti sunt doar pioni.

Cei care inca mai viseaza la revolutii de eliberare si realizarea unor nobile principii trebuie sa se trezeasca din somnul ratiunii. Lumea actuala nu e in nici un fel mai buna sau mai sigura decat in alte epocii. Doar imaginea ei e alta. Iar imaginea nu reprezinta de cele mai multe ori decat o falsa aproximare a realitatii in functie de interese...

09.03.2008

Despre femei


O fosta colega de facultate imi spunea acum cativa ani ca femeile si barbatii sunt doua specii complet diferite. Atunci mi s-a parut o exagerare si m-am amuzat indelung, considerand ca e vorba de un comentariu malitios cu spirit de gluma. Acum, dupa ce au mai trecut cateva primaveri si peste viata mea am ajuns la concluzia ca, de fapt, afirmatia era adevarata. In ciuda faptului ca speram sa gasesc multe puncte comune cu femeile pe care le-am cunoscut, mi-am dat seama ca modul lor de a gandi este profund diferit de al nostru si ca ceea ce isi doresc ele nu corespunde cu ceea ce ne inchipuim noi barbatii de obicei. Acest lucru nu implica o condamnare a lor in ansamblu ca fiind o specie inferioara, ci dimpotriva ne indeamna la o mai mare reflectie asupra rolului femeii in societatea de astazi.

Poate parea ciudat ca am decis sa scriu aceste randuri chiar acum, dupa celebrarea zilei internationale a femeii, insa ele sunt reflectarea unui studiu atent de cativa ani in timpul caruia am avut prilejul sa analizez mai indeaproape spiritul feminin. Acest moment imi ofera si prilejul de a-mi exprima si o serie de pareri personale, pe care le-am nuantat mult in ultimii ani, dar care pastreaza si o parte din banuielile mele mai vechi. Nu imi propun sa emit niste adevaruri general valabile, nici macar sa fac elogii ieftine sau sa arunc primul piatra, ci doar sa imi exprim anumite pareri care cred ca ar trebui luate in considerare atunci cand vorbim despre femeile din prezent.

Inca de mic am fost crescut sa vad in femei niste fiinte deosebite pe care trebuia sa le respect, mai intai in calitate de fiinte fara o forta fizica apreciabila, dar mai ales ca zamislitoare de viata si mame. Acest lucru mi-a fost inspirat de legatura speciala pe care am avut-o si o am cu mama mea si de spiritul de veneratie fata de Maica Domnului care mi-a fost insuflat inca de mic. In consecinta, am vazut intotdeauna in femei fiinte speciale mult mai aproape de ingeri decat barbati, pe care ii consideram doar oameni obisnuiti. Nu am pus niciodata la indoiala veridicitatea acestor lucruri pana in momentul in care am venit in contact cu femeia moderna, lucru care m-a facut sa reflectez mult mai atent asupra unor lucruri si asupra consecintelor lor pentru vietile noastre.

Trebuie spus ca niciodata nu m-am gandit la faptul ca femeile ar putea fi vreodata fiinte similare cu barbatii, pentru mine diferentele au fost intotdeauna clare, chiar daca le-am considerat a fi lucruri complementare, conform viziunii traditionale a familiei, pe care o socotesc principala celula a societatii si singura garantie a supravietuirii omului pe pamant. Insa tendintele din prezent m-au facut sa ma infior la gandul perspectivelor ce au fost create si la efectele lor pe termen lung.

Asist in prezent, cu tristete, la o pervertire a notiunii de femeie in intelesul ei propriu. Se spune ca femeia trebuie sa fie astazi egala barbatului, si eu sunt de acord cu acest lucru in ceea ce priveste statutul legal si civil. Insa nu pot sa nu observ ca se incearca o transformare a femeii in barbat cu orice pret, incepand de la imbracaminte si terminand cu obiceiuri si tendinte psihologice. Cu toate acestea, consider ca emanciparea din prezent a femeii reprezinta de fapt un regres substantial care nu numai ca nu aduce avantaje reale acestei categorii, ci o depreciaza si o demonetizeaza, facand din ea o simpla varianta mai diluata a barbatilor. Cum altfel ar putea fi privita o femeie care isi expune trupul cu ajutorul unor blugi stramti, a unor bluzite stramte care lasa sa se reverse uneori suncile dizgratioase, care se machiaza strident pentru a fi remarcata sau care pufaie de zor dintr-o tigara doar ca sa para matura, decat ca o practicanta a celei mai vechi meserii din lume? Si nu cred ca exploatarea acestei laturi a feminitati in modul josnic al realitatii cotidiene este cea mai buna solutie pentru a promova femeile. Iar daca la sfarsitul zilei ele se trezesc in pat cu acelasi betiv degenerat sau bruta insensibila ce le creaza uneori impresia de protectie, cauza este evidenta.

In acelasi mod, o "femeie de afaceri" imbracata in sacou, cu pantaloni si coc, care munceste zi lumina si ajunge acasa obosita si fara chef de alte lucruri nu poate constitui, pentru mine, o imagine a superioritatii feminine. Nu imi poate starni decat mila si sentimentul de compatimire, pentru ca aceeasi femeie se va trezi la o anumita varsta cu psihoza faptului ca nu mai are timpul necesar pentru a-si intemeia o familie si, mai ales, de avea un copil, fapt inerent in sentimentul matern inascut al unei femei, unul din cele mai puternice sentimente umane existente. Pentru a avita acest lucru, multe reprezentante ale Evei incearca sa isi planifice viata astfel incat sa realizeze fiecare lucru la un moment dat si sa poata progresa in cariera dupa dorinta personala. Insa asta nu e o solutie, pentru ca nu poti sincroniza toate lucrurile in jurul unei singure persoane, iar venirea pe lume a unui copil implica o reasezare complexa a tuturor raporturilor de viata, asa cum pot confirma multe dintre mamicile responsabile pe care le cunosc. Ceea ce trebuie sa realizeze femeile este ca nu se afla intr-o concurenta cu barbatii si nici macar cu ele insele, ci ca ele au un anumit rol in viata si doar de ele depinde indeplinirea lui, iar in privinta carierei, orice succes al lor este de apreciat atunci cand vine in contextul unei vieti de femeie si nu de barbat.

Am apreciat intotdeauna calitatile specifice femeilor, usurinta cu care comunica cu ceilalti, cu care simt si traiesc, veselia si zambetul lor care insenineaza un cer mai inegurat, puterea de a ierta dar si de a da un sfat binevoitor, deschiderea fata de noutate si de cunoastere si fata de oameni. Uneori nu am inteles pragmatismul lor fata de realizarea bunastarii materiale cu orice pret, sacrificand totul pentru a asigura viitorul lor si al celor din jur, sau preferinta pentru micile nimicuri pretioase, pentru aspectul exterior, pentru micile distractii efemere. Insa am avut ocazia de a descoperi in compania lor sentimentul de admiratie pentru frumos si bun si al placerii de a conversa cu interlocutori care nu urmaresc cel mai adesea interese personale meschine si care sunt deschisi la idei diverse si diferite de ale lor.

Societatea putreda de consum din prezent a creat si pentru femei (si poate mai ales pentru ele) modele reprobabile vehiculate cu o voluptate bolnavicioasa in mass-media comerciale. Chiar daca ele par foarte atragatoare si exploateaza din plin anumite inclinatii ale femeilor, pe termen lung imi doresc ca femeile din Romania si din lume sa continue sa fie femei si sa nu se transforme in noi monstri ai epocii prezente, de care nu ducem lipsa, sa fie aceleasi luptatoare in batalia cu viata, atat in chip de mame iubitoare cat si sub forma unor semene altruiste, a unor sotii iubitoare si fidele, a unor fiice respectuoase si ingenue si a unor bunici iertatoare, intelepte si indatoritoare. Stiu ca asta poate parea un anacronism in ziua de astazi, insa acesta este modelul meu de normalitate si nu voi inceta sa sper pana la sfarsit ca el va putea fi o realitate chiar si in putinele case dintr-o comunitate izolata a unei tari uitate de vreme...

21.02.2008

Problema Kosovo

Cred ca avem o problema destul de delicata cu Kosovo in zilele astea. Desi sunt un sustinator al principiului autodeterminarii natiunilor, nu se poate ignora principiul inviolabilitatii frontierelor care a stat la baza pacii mondiale de dupa Al Doilea Razboi Mondial. In acest sens, e pacat ca s-a ajuns pana aici si am toata simpatia pentru vecinii nostri sarbi care au avut o istorie destul de putin norocoasa in ultimele decenii (probabil ca au existat si interese mai ample in acest sens). Totusi, trebuie evitata compararea intre situatia din Kosovo si alte situatii ale unor minoritati din cadrul altor state (poate cu exceptia unor regiuni autonome caucaziene unde asemanarea e prea mare si unde exista si alte interese).

Insa in cazul Romaniei nu cred ca exista nici o analogie, din moment ce noi am rezolvat problema minoritatilor, ele avand toate drepturile si libertatile in cadrul constitutional existent, atat cel national cat si cel european. Orice exacerbare in relatiile interetnice din Romania nu poate deci veni decat din motive josnice de natura electorala. Atata timp cat Romania a exprimat o pozitie clara luata printr-o decizie democratica a legislativului (nu ma refer aici la trimiterea unor forte politienesti in provincia respectiva, care vine din jocul incompetent al institutiei prezidentiale si a altor factori decizionali) restul comparatiilor sunt irelevante.

Discutia ar trebui axata pe modul de gestionare a situatiei internationale dupa violarea principiilor dreptului international si pe raspunsuri la intrebarea care vor fi noile temeiuri de evolutie a situatiei in continuare in lume? Oare ne indreptam spre o fragmentare de tip feudal? Sau exista interese ca o parte din actorii mijlocii sa fie redusi pentru a putea fi controlati mai usor de marile puteri? Ce poate face Romania in aceasta situatie? Care e cea mai buna strategie de urmat? Conformarea sau opozitia si impotriva cui? Ramane de vazut. Sper insa ca vom avea acelasi instinct politic din trecut (cu exceptia anului 1940) care ne va aduce in pozitia cea mai buna in cele din urma.

19.02.2008

Politicianul ideal


Discutiile care se poarta in prezent pe marginea scenei politice romanesti, mai ales in randurile societatii civile, sunt axate pe neincrederea tot mai mare a cetatenilor in clasa politica. In acest context apare dezbaterea cu privire la cum ar trebui sa arate politicianul ideal. Din pacate se insista prea mult pe modele ideale care nu au nimic in comun cu realitatea. Se prefera sa se cultive mitul politicianului democrat cu spirit civic, opus politicianului corupt caracteristic scenei politice actuale, insa nu numai in tara noastra.

Cred ca toata discutia porneste de la faptul ca uitam in ce sistem traim. Sistemul actual se bazeaza pe sufragiul universal si pe alegerea suverana si democratica a factorilor de decizie de catre mase. Intr-o atare situatie, se poate spune ca politicienii actuali nu fac decat sa se adapteze la cererea care exista pe piata politica, luand pozitii in conformitate cu sodajele de opinie si cu preferintele "grupului-tinta". Astfel, inaltele principii care sunt vehiculate in campaniile electorale sunt uitate in favoarea altor mesaje mult mai urgente si mai de actualitate pentru continuarea carierelor politice atat de vremelnice... De fapt, clasa politica actuala nu este decat reflectarea fidela a sistemului politic in care traim si a fazei de evolutie (sau involutie) in care a ajuns societatea romaneasca.

Multi se grabesc sa gaseasca un vinovat pentru starea de fapt, insa verdictele lor sunt tot atat de valabile precum o ceapa degerata. In realitate, nu exista un singur vinovat, dupa cum ar fi logic intr-o societate traind doar in alb si negru. Deoarece lumea in care traim e o succesiune de nuante gri, ar fi poate mai intelept sa nu aruncam piatra imediat, inainte de a cauta adevaratele cauze sau premise ale starii actuale.

Intr-o emisiune TV de mai de mult, o serie de analisti se aratau ingrijorati de slaba participare a populatie la alegeri si o puneau pe seama lehamitei fata de politicienii corupti. De fapt acesta este rapunsul cel mai simplist si mai putin valid. E drept, nici clasa politica nu e foarte stralucita, insa daca analizam performantele tarii in raport cu vecinii nostrii ne dam seama ca nu stam nici asa rau. Deci clasa politica, in ciuda metehnelor sale, si-a realizat o parte din menire, reusind sa asigure securitatea cetatenilor si un oarecare numar de oportunitati pentru cei care stiu sa le valorifice. In acest caz, ar trebui sa ne aruncam privirea si asupra populatiei si sa ne intrebam: este oare ea pregatita corespunzator pentru a avea asteptari mai mari?

Unul dintre stralucitii oameni politici romani ai sfarsitului de secol al XIX-lea spunea ca introducerea votului universal nu va rezolva toate problemele acestei tari si ca, dimpotriva, va crea altele si mai mari. Desi ne aflam la inceputul secolului XXI, cred ca aceasta opinie continua sa fie valabila. Astfel, desi ne mandrim cu un sistem democratic modern de tip occidental, ne miram inca de ce nu avem si participare. Uitam insa ca nu toti oamenii beneficiaza de un nivel educational corespunzator pentru a intelege despre ce e vorba si ca ei voteaza instinctiv, de cele mai multe ori, daca voteaza... Daca e sa analizam cele mai mari realizari ale umanitatii vom descoperi ca ele au fost rezultatul ideilor unor grupuri reduse de oameni si nu ale marilor mase puse in miscare, care mai mult au distrus decat au creat ceva relevant. Si, intr-un fel, cand masele s-au rasculat nu am avut decat mari suferinte.

Logica sistemului reprezentativ este ca elitele unei natiuni sunt cele mai indreptatite sa ia masuri in numele populatiei, pentru ca ele sunt cele mai pregatite sa faca acest lucru. In sens restrans asta inseamna ca ei iau si masuri care nu sunt intelese de majoritate si care ar putea contraveni dorintelor celor multi. Insa asta nu inseamna ca majoritatea are dreptate intotdeauna, iar sintagma "vox populi vox dei" este o himera. De aceea, poate ca scaderea prezentei la vot este de fapt o evolutie normala si ca nu e necesar ca toti sa se implice in procesul politic. In fond ei pot fi nepregatiti pentru marile decizii si tacerea lor poate fi cel mai bun lucru pentru ansamblul societatii; nu putem fi toti filosofi! Astfel, cei care doresc sa participe si care se considera apti sa influenteze decizia politica au rolul principal. Poate ca intr-o democratie s-ar putea ca ei sa fie doar o majoritate oarba in miniatura. Insa oricum e mai bine decat sa avem o ciorba lunga fara nici un gust si poate chiar indigesta...

Asadar, cred ca politicianul care ar fi dorit nu este doar o marioneta care apare la televizor pentru a spune ceea ce vor sa auda cei mai multi, ci un om hotarat care stie ce vrea si stie cum poate realiza acest lucru, uneori chiar daca se afla in minoritate si chiar cand soarta ii poate parea potrivnica. Nu ma astept insa la semizei, ci doar la oameni care vad peste interesul personal si care stiu ce inseamna o decizie...

09.01.2008

Revelatia

Sfarsitul de an a adus cu sine o perioada mai linistita si pentru mine, dupa un an destul de greu, care m-a solicitat la maxim, dar care a adus si realizarea unuia din obiectivele mele: casa, sub forma garsonierei din Dristor pe care am tot visat-o. In cele doua saptamani petrecute acasa la parinti, departe de ritmul nebunesc si infernal al capitalei, am avut prilejul sa meditez asupra unor probleme pe care viata le scoate de obicei in fata persoanelor ajunse la varsta mea. Bineinteles, stilul meu subiectiv, egocentric, perfectionist si intansigent nu mi-a oferit posibilitatea de a face o analiza corecta nici de aceasta data, de fiecare data ajungand la concluzia ca nu am facut greseli si ca doar ceilalti din jurul meu au gresit fata de mine. Poate asta e si unul din atuurile mele care ma impiedica sa imi revars furia punitiva asupra mea si sa ma eliberez de povara unor neimpliniri...

Totusi, la un moment dat a venit si revelatia. Intr-o dimineata am revazut la televizor un film SF cu Robin Williams, intitulat "Omul bicentenar". Intr-o lume a viitorului supertehnologizat un robot de menaj incepe sa se umanizeze treptat pana la faza in care isi doreste sa fie om muritor (asta dupa vreo 200 de ani in care supravietuieste unui numar de trei generatii ale familiei gazda). Ideea filmului, exprimata la un moment dat de personajul principal este dorinta de a deveni om, in ciuda faptului ca asta inseamna o renuntare la perfectiunea masinii (pe care eu insumi am invidiat-o de atatea ori) si trecerea la o viata marcata de greseli, care insa fac farmecul existentei unice a fiecaruia. In acelasi timp, ideea finala a filmului este ca viata in lipsa celor dragi (contemporani) nu mai are rost si din acest motiv personajul principal alege sa sfarsesca in chip de muritor.

Recent, un alt film, "A sasea zi", cu Arnold Schwarzeneger in rolul unei clone, incercand sa opreasca productia in seria a unor duplicate umane, ridica o problema similara. Obtinerea nemuririi, oricat ar fi de atragatoare, este contrara principiilor existentei umane, care este finita prin natura ei, ceea ce face si farmecul vietii, oricat ar fi ea presarata cu suferinte. In acele momente mi-am dat seama ca aspiratia mea catre perfectiune, oricat de nobila in fond, era o greseala care se tot repeta, aducand doar dezamagire (fata de performantele proprii) si singuratate. In acelasi timp, insa, gresind demonstram ca eu insumi sunt o fiinta umana obisnuita, capabila sa traiasca mai mult ca un om decat ca un robot. Si chiar daca mi-am propus sa inchei noul an ori "la bal ori la spital", consider ca asta e insasi esenta existentei umane, care nu trebuie sa ramana cantonata intr-o monotonie stereotipa ce caracterizeaza masinile si lucrurile neinsufletite.