11.05.2010

Luna lui Prier

Ultima luna a fost pentru mine prilejul de a calatori atat in locuri cunoscute cat si in altele, pe care le-am descoperit cu emotia primilor pasi in spatii noi, pline de mister dar si de simt estetic deosebit. Cu aceasta ocazie, am avut revelatia unor adevaruri pe care uneori, in graba noastra catre urmatorul lucru, le ignoram.

1. O noua incursiune in Tinutul Secuiesc
Mai intai, ca in fiecare an, am fost oaspetele orasului Odorheiu Secuiesc, impreuna cu participantii celei de-a VI-a editii a Scolii Europene "Ovidiu Sincai". Obisnuit cu frumusetea locurilor, cu ospitalitatea locuitorilor si cu calitatea deosebita a gastronomiei locale, de aceasta dat m-am multumit sa observ reactia celor care veneau pentru prima data in contact cu acest mediu. Bineinteles, sub influenta stereotipurilor recurente din societatea romaneasca, asteptarile erau de multe ori pesimiste, insa, ca la fiecare editie, contactul cu realitatea a alungat aceste prejudecati. Dincolo de unele probleme politice, exploatate de prea multe ori in mod meschin, fara a analiza cauzele profunde, vizitele din Secuime mi-au demonstrat de fiecare data ca avem multe de invatat de la concentatenii nostri de etnie maghiara, mai ales in ceea ce priveste bunul simt, civilizatia si curatenia, iar uneori chiar si la capitolul amabilitatii. Si, desi am impresia ca vizitez, de fiecare data, o tara straina, simt ca existenta secuilor in mijlocul tarii noastre nu face decat sa adauge noi valori la patrimoniul nostru national... Pe care am avut ocazia sa-l testez cu ocazia vizitei la Zetea, o mica localitate din apropierea orasului, care pastreaza traditia pentru generatiile viitoare.


2. Un razes in inima Valoniei
Nici nu am apucat sa ma dezmeticesc dupa seminarul de la Odorhei, cand a trebuit sa iau avionul catre meleaguri renane, in drum spre locul unui nou seminar (de data asta despre accesarea fondurilor europene), statiunea de agrement Chaudfontaine de langa Liege. Cu aceasta ocazie, profitand de libertatea de a alege propriul traseu, am avut privilegiul de a merge cu trenul de mare viteza Thalys, pe traseul Koln-Liege. Pana acolo, a trebuit sa apelez la liniile aeriene germane pana la Dusseldorf, desi am stat zile intregi sub amenintarea norului de cenusa vulcanica provenind din Islanda. De acolo am luat un tren regional pana la Koln, unde m-am imbarcat in ultima minune a lumii feroviare vest-europene. Trenul m-a purtat cu viteza gandului catre destinatie, trecand prin capitala lui Carol cel Mare (Aachen / Aix-la-Chapelle), prin districtul Eupen (locuit de minoritatea germana din Belgia), martor al tragediei celor doua razboaie mondiale ale secolului trecut si prin Muntii Ardeni, strabatuti de cele 11 tunele ale traseului meu, in care datorita vitezei mi s-au infundat la propriu urechile...

Odata ajuns la Liege, nici nu am coborat bine din tren si am ramas cu gura cascata la vederea garii futuriste a orasului Liege, de pe peronul careia am putut admira panorama orasului vechi, intr-un tablou postmodernist de coexistenta a noului cu vechiul. Cu adevarat minunata realizare a arhitectilor din orasul strabatut de raul Meuse (Maas)! Locul seminarului a fost vechiul Castel al Termelor din Chaudfontaine, o gazda foarte primitoare si confortabila, in cadrul unui peisaj dominat din plin de nuantele de verde. Aici am avut ocazia de a intra in contact pentru prima data cu partea franceza a Belgiei, chiar in momentul culminant al unei noi crize politice guvernamentale din aceasta tara atat de divizata si, totusi, atat de fascinante. Impresia a fost de reintalnire cu ospitalitatea, stilul si eleganta traditiei frantuzesti (mai degraba meridionala, in ciuda latitudinii).

Totusi, reintoarcerea mi-a prilejuit si destramarea unor mituri, cum ar fi cel al punctualitatii germane, zdruncinate de intarzierea de 10 minute a rapidului tren, ceea ce m-a facut sa alerg putin prin gara din Koln... In schimb, am fost din nou martorul lipsei de discernamant a conationalilor mei, in momentul in care o doamna ce calatorea spre Bucuresti si-a atarnat sacosele mult prea pline de la duty-free de manerele mesei de Foosball amplasate in aeroportul din Dusseldorf cu ocazia Cupei Mondiale din 2006. Probabil anticipa masurile de austeritate ale dezastrosului nostru guvern...


3. Barcelona - veneratie la umbra catedralei Sagrada Familia
Dupa o saptamana de pauza in incursiunile mele externe si de continuare a aprofundarii limbii ruse (un proiect mai vechi...), am pornit din nou la drum, de aceasta data catre Barcelona, o tinta mult asteptata pentru mine inca din 1992 (cand Jocurile Olimpice de Vara s-au desfasurat acolo). Prevenit de vizitatorii experimentati asupra bogatiei arhitecturale a orasului, toate asteptarile mele au fost depasite. Desi la inceput asteptarea mult prea lunga a bagajelor in aeroportul local m-a dus cu gandul la o experienta mai "mediteraneana" (deci mai putin riguroasa), cu cat am inaintat spre oras, am constatat ca imaginatia umana se poate traduce in imobile cu personalitate, estetice in ciuda dimensiunilor sau formelor cubice. Concentratia de astfel de cladiri "pe metru patrat" mi-a cauzat un extaz continuu, o desfatarea a vederii neegalata de nici o alta experienta precedenta (poate doar Parisul...). La asta s-a adaugat si maiestria culinara a gazdelor, in stil tipic mediteranean (pe care il apreciez foarte mult).



Din pacate timpul redus nu mi-a permis vizitarea multor obiective, dar mi-am facut timp pentru a ajunge la catedrala Sagrada Familia, opera a celebrului arhitect local Gaudi. Ajuns la poalele constructiei impresia a fost de coplesire, de admiratie pentru un monument dintr-o alta lume, de emotie si bucurie. Simbolul orasului exprima cu adevarat nazuinta umanitatii spre absolut, care, in ciuda limitelor innobileaza pe semenii nostri care incearca sa construiasca ceva, devenind astfel nemuritori, si nu doar sa distruga.


Concluzii
Intoarcerea acasa m-a adus cu picioarele pe pamant, inca din sala de asteptare a aeroportului, in care erau adunati conationalii mei, oameni cu burta (deci cu greutate!), ghiuluri si lanturi de aur, pitipoance venite la shopping, mici parasute mimand profesionalismul si eleganta (dar nereusind decat un kitsch), basarabeni veniti la munca, parinti in vizita la copiii capsunari etc. O singura imagine a fost insa de ajuns pentru a-mi confirma atasamentul lor instinctiv fata de simbolurile nationale: toti s-au ridicat in picioare atunci cand aeronava Tarom s-a apropiat de burduful de imbarcare... desi imbarcarea propriu zisa mai intarzia... O palida consolare pentru gloria unei natiuni ce s-a pretins odata "granarul Europei"...

Si o trasatura comuna a celor trei experiente... Toate trei implicau regiuni cu veleitati autonomiste (poate mai putin Valonia, pe fond), locuite de oameni civilizati ce incercau sa se diferentieze de restul tarii lor. De fapt, insa, chiar faptul ca ele fac parte din tari cu alta majoritate etnico-lingvistica constituie un atu pentru bogatiile lor culturale, etnografice, arhitecturale si culinare originale. Altfel, totul ar fi la fel de banal...