Europa noilor (vechi) imperii

Anul trecut evidentiam importanta situarii capitalelor statelor lumii pentru orientarea lor predominanta in politica externa. Pornind de la aceasta ipoteza, dar si coroborand-o cu alti factori semnificativi, pot emite astazi o serie de consideratii privind viitorul continentului european, prin prisma elementelor geopolitice existente in situarea si caracteristicile fiecarei tari. Este vorba despre o teorie personala, fara pretentii de universalitate, dar care ar putea constitui un punct de plecare pentru relansarea constructiei europene (care are o semnificatie aparte, din punctul meu de vedere, atunci cand ne gandim la Europa ca actor global de prima mana).

Multi dintre criticii ideii europene evidentiaza diferentele existente intre diversele parti ale continentului, intre tarile componente, ceea ce ar duce la un conflict inerent. Aceasta viziune simplista porneste de la situatia anarhica produsa de razboiele din trecut. Dupa cele doua razboaie mondiale ale secolului trecut, insa, datorita slabiciunilor marilor actori europeni, s-a trecut la o logica a cooperarii, chiar si sub forma a doua blocuri opuse. In prezent, desi se credea ca proiectul european, sub forma sa actuala, politico-economica, cu potential social si strategic, va continua prin extinderea cooperarii catre toate colturile continentului, asistam la o stagnare rezultata din exacerbarea intereselor nationale ale marilor actori in contextul crizei financiare. Dincolo de a critica aceste tendinte in ele insele, nu pot decat sa observ ca e vorba despre reflexe istorice adanc inradacinate in mentalul colectiv al natiunilor si al elitelor conducatoare din statele respective, care acum ies la suprafata sub forme nuantate.

Ar fi foarte usor sa incep sa fac predictii pesimiste, cu razboaie, cu saracie, cu crize politice si sociale, desi ele nu pot fi excluse. Eu imi propun, insa, sa gasesc acea viziune organica, care sa reuseasca sa aduca impreuna toti actorii europeni in ciuda diferentelor dintre ele, dar valorificand in interes comun resursele lor de putere, care sunt neindoielnice si nu pot fi considerate drept depasite. Pornesc de la premisa ca elementul de coeziune europeana nu poate fi litera normelor comunitare (pentru care exista nivele diferite de aplicare si aplicabilitate in diversele parti ale Europei), ci forta de constrangere si influenta a marilor actori continentali.

Astfel, pornind de la pozitionarea geografica a capitalelor europene, pot distinge cinci spatii majore, cu valente de tip imperial (dupa o terminologie mai veche, dar nicidecum depasita) sau (in termeni mai noi) de tip regional: vestic, nordic, central, sud-estic si, eventual, estic. Partea vestica a continentului, in care includ Franta (hegemon regional, ca putere nucleara, fosta putere coloniala cu influenta si cea mai mare tara, ca populatie), Italia, Spania, Portugalia si Malta, este mostenitoarea Imperiului Roman de Apus, predominant de limba romanica, in general de religie catolica, cu o orientare ambivalenta, maritima si continentala. Este un spatiu, in general de tip mediteranean, in care Parisul a preluat suprematia spirituala a Romei si cea coloniala a Madridului, pentru a constitui expresia majora a latinismului, e drept cu o importanta mostenire germanica a spiritului francilor, ceea ce (din punctul meu de vedere) constituie si avantajul sau comparativ de hegemon. Este o zona de pluralism regional, insa cu o importanta componenta de influenta externa (foste colonii, putere centrala, institutii europene).

Partea nordica a continentului contine, in viziunea mea, Marea Britanie (hegemon regional, fiind putere nucleara, fosta mare putere coloniala, si tara cu populatia cea mai numeroasa), Irlanda, Olanda, Suedia, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Islanda, Lituania, Letonia, Estonia. Este o zona predominant maritima (axata pe Marea Nordului si Marea Baltica), reunita pe vremuri de vikingi, in general de limba germanica (sau anglo-saxona), de religie protestanta. Pedominanta Londrei in regiune rezida in importanta sa ca mare centru financiar si prin raspandirea limbii engleze ca lingua franca. Zona este marcata de importanta cutumelor locale si a suveranitatii nationale, dar si a autonomiilor regionale (Aaland, Feroe, Saamiland, Scotia, Tara Galilor).

Partea centrala a Europei include Germania (de departe, hegemon regional, posibil chiar european, prin prisma populatiei si fortei economice), Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia, Croatia si Slovenia. Este o zona cunoscuta drept Mitteleuropa, dominata cultural de spiritul german, dar cu o importanta componenta slava (de tip apusean si chiar sudic) si insertii baltice si ungro-finice, cu o dualitate religioasa intre catolicism si protestantism, cu o puternica orientare continentala (cu exceptia nordului, care mentine o parte din mostenirea hanseatica). Berlinul domina regiunea din punct de vedere politic si economic, constituind modelul urmat de celelalte capitale, in ciuda unor experiente istorice dificile din trecut. Zona pune accent pe importanta normelor scrise si respectarea lor intocmai.

Partea sud-estica a continentului include Turcia (hegemon regional prin prisma populatiei, potentialului economic, dar si a influentei culturale si mostenirii imperiale otomane), Romania, Grecia, Serbia, Bulgaria, Albania, Bosnia si Macedonia. Este zona Balcanilor, caracterizata de un mozaic etnic (turanici, slavi sudici, romanici orientali, eleni si ilirici), religios (islamism, ortodoxie - greaca si slava, dar si catolicism - grec si romanic) si lingvistic (daca ne referim la alfabet, alaturi de cel latin exista si cel chirilic si cel elen). Ceea ce unifica regiunea este chiar mult blamata mostenire otomana, de fapt o extensie a mostenirii bizantine si a spiritului levantin, bazat pe cultura negocierii, coexistenta pasnica (dar nu multiculturalism) si comert liber. Regiunea are o importanta orientare maritima (cu baza pe estul Mediteranei, Marea Egee si vestul Marii Negre, urmand traditia vechilor greci), dar si de tip continental (mai ales in spatiul montan dominat istoric de fostele tarate bulgar si sarb, si de pastorii valahi).

In sfarsit, partea de est a continentului include Rusia (hegemon regional evident, ca populatie, teritoriu, forta economica, putere nucleara, influenta culturala etc.), Ucraina, Kazahstan, Georgia, Azerbaigean si Armenia. Principala dilema in acest spatiu este de natura geografica, o mare parte din teritoriile regiunii aflandu-se in afara Europei, astfel ca acest lucru ridica o serie de probleme de identitate (europeana sau eurasiatica?). Predominanta Moscovei e asigurata de mostenirea imperiala tarista si sovietica, rusa fiind lingua franca, iar infrastructura fiind orientata radial catre centrul unic de comanda. Din punct de vedere etnic, este o zona a slavilor rasariteni (deci europeana), dar cu importante prezente turanice, caucaziene si indo-iraniene. Din punct de vedere religios ortodoxia este predominanta (de tip slav, dar si armean, oricum folosind calendarul iulian), insa exista si o importanta comunitate islamica (sunita, dar si siita).

In conceptia mea viitorul Europei ca actor international de prim rang depinde in mod esential de delimitarea sferelor de influenta intre actorii nationali primordiali mai sus mentionati si de modul in care vor reusi sa isi valorifice atuurile extraeuropene (Franta - inspre Africa de Nord si Centrala, Indochina si, prin intermediul Spaniei si Portugaliei, inspre America Latina; Marea Britanie - inspre America de Nord, Africa meridionala, subcontinentul Indian, Australia si Oceania; Turcia - Orientul Mijlociu si Asia Centrala; eventual, Rusia - Extremul Orient; Germania - integrator).