10.11.2013

Optiunile geostrategice ale Turciei

Saptamana trecuta a fost ziua nationala a Turciei, aniversandu-se 90 de ani de la proclamarea republicii. Cu aceasta ocazie am reflectat putin asupra situatiei fostei mari puteri imperiale care tinde sa revina in arena internationala ca mare actor regional, sustinut de o crestere economica ce sfideaza criza.

Turcia reprezinta o importanta punte intre Europa si Asia, intre Occident si Orient, o tara care imbina influentele culturale intr-un intreg complex dar si foarte original. Din 1967 Turcia este candidata la statutul de membra a Comunitailor Economice Europene (intre timp devenite Uniunea Europeana). Totusi, istoria zbuciumata a tarii a impiedicat concretizarea acestei aspiratii a statului turc secular, desi in ultimii 20 de ani se vorbea despre iminenta ei. Opozitia statelor influente ale UE a condus la mentinerea unui statu-quo suparator pentru majoritatea turcilor, dintre care multi au rude care muncesc in tari din vest (Germania, Franta si Olanda, in special, chiar statele care se opun cel mai mult integrarii, probabil speriate de pierderea influentei lor din cadrul UE, dar inconstiente de pierderea relevantei acestei structuri pe plan mondial). In aceste conditii, nu e de mirare ca guvernul de la Ankara se gandeste din ce in ce mai mult la alte optiuni posibile pentru dezvoltarea ulterioara a Turciei.

Doctrina neo-otomanismului, teoretizata de ministrul de externe turc Ahmet Davutoglu si sustinuta de primul ministru Erdogan, implica o revenire a Turciei in zonele controlate pe vremuri de Imperiul Otoman constituind, astfel, o alternativa la integrarea europeana din ce in ce mai improbabila. Daca revenirea in Balcani constituie o sarcina dificila, in contextul in care UE considera regiunea respectiva urmatoarea sa arie naturala de extindere (desi influenta turca importanta si amanarea extinderii poate reorienta zona catre Ankara, in special in privinta Albaniei, Bosniei, Macedoniei si Kosovo), zonele din vecinatatea asiatica a Turciei par sa fie din ce in ce mai mult atrase de o posibila integrare in jurul Turciei. Nu ma refer aici la Orientul Mijlociu, dominat de culturile araba si persana care s-au dezvoltat strict in jurul elementului religios islamic (si sub influenta Arabiei Saudite si Iranului), ci la tarile Asiei Centrale si Caucazului, dintre care o parte impartasesc o mostenire culturala comuna cu Turcia

In  mod concret, tarile care pot constitui o uniune regionala viabila cu Turcia sunt membrele Comunitatii Tarilor Turcofone. Dintre acestea, insa, Kazahstanul si Kirghistanul par atrase mai mult de proiectele eurasiatice promovate de Rusia, asta si datorita influentei importante a minoritatilor ruse semnificative de pe teritoriul lor. In schimb Azerbaigeanul, Turkmenistanul si Uzbekistanul s-ar putea alatura unei asemenea constructii. Daca in cazul Armeniei, ostilitatea istorica traditionala impiedica relatii normale cu Turcia, in cazul Georgiei, neglijarea sa de catre actorii euro-atlantici si marginalizarea de catre Rusia ar putea-o impinge catre Turcia (desi exista diferente culturale importante), realizand astfel (si prin includerea Ciprului de Nord) o structura (de tipul Drumului Matasii) bazata foarte mult pe exploatarea si tranzitul unor resurse energetice considerabile. Acestea din urma ar putea asigura independenta financiara a structurii.

Factorul cel mai important, insa, il constituie chiar Turcia si dezvoltarea sa interna. Punctele sale forte sunt evolutia demografica ascendenta si dezvoltarea economica accentuata, alaturi de pozitia privilegiata, la interesectia rutelor comerciale dinspre Europa, Orientul Mijlociu, Africa si Asia Centrala. Exista insa si cateva puncte slabe, printre care cel mai important este persistenta problemei kurde din estul tarii, inca nerezolvata in mod adecvat si amenintata de influenta regiunii autonome kurde din Irak. De asemenea, influenta armatei, desi mult redusa in ultimii ani, poate readuce in orice moment amenintarea unei lovituri de stat sub pretextul mentinerii regimului secular. O alta problema este si decalajul dintre zonele dezvoltate si emancipate de pe coasta si zonele mai slab dezvoltate si traditionaliste (inclusiv la nivel religios) din interior. Din aceasta perspectiva, statul turc are multe caracteristici in comun cu China, fiind un actor in plina expansiune, dar cu o serie de vulnerabilitati care se pot dovedi decisive.

In contextul slabirii Uniunii Europene, insa, Turcia poate alege o alta cale pentru dezvoltarea sa. Desi aceasta poate fi mai putin axata pe sustinerea democratiei si a drepturilor omului si mai mult pe securitatea energetica si dezvoltarea economica, ea poate deveni o alternativa din ce in ce mai fezabila. Depinde doar de decidentii turci daca vor fi capabili sa treaca peste slabiciunile tarii si sa beneficieze de situatia internationala. Un lucru este, insa, cert: daca liderii europeni nu vor accepta Turcia la masa lor, statul turc nu va mai ramane multa vreme la coada unei integrari europene din ce in ce mai irelevante si lipsite de continut si isi va croi un alt destin geostrategic.

07.10.2013

Portugalia - o tara a contrastelor

De obicei, atunci cand ne deplasam in vacanta sau in vizita intr-o tara a Europei Occidentale, fiecare dintre noi se asteapta sa beneficieze de standarde inalte ale calitatii servicilor turistice, in opozitie cu ceea ce ni se ofera indeobste in tara. Uneori, insa, aceste asteptari pot fi inselate, intrucat de multe ori este vorba de mituri sau de experiente singulare generalizate in mod eronat. Sau, uneori, realitatea poate fi opusul a ceea ce ne imaginam noi (de exemplu, conditiile din Croatia sau Muntenegru pot fi superioare altor tari sud-europene "cu traditie turistica"). Din contra, atunci cand ne deplasam intr-o destinatie extra-europeana (sau extra-nord-americana), asteptarile noastre sunt mai reduse si se refera mai mult la insolit, exotic si neasteptat (cu un necesar mare de adrenalina) decat la factori predictibili.

O vacanta in Portugalia poate constitui o atractie pentru multa lume de la noi, prin prisma portofoliului impresionant de obiective turistice disponibil. Fara indoiala, tara merita sa fie explorata si cunoscuta de orice om la un anumit moment al existentei sale, oferind multe elemente interesante. Cu toate acestea, inainte de a patrunde in universul lusitan e nevoie sa ne informam din timp asupra tipului de mediu turistic in care intram si sa ne adaptam asteptarile la posibilitatile existente pe teren. Ultima mea experienta legata de acest spatiu mi-a oferit multe momente de reflectie asupra detaliilor care fac diferenta intre diversele culturi si civilizatii umane.

Astfel, inca de la inceput, asteptarile mele fata de punctualitate si precizie nu s-au situat la un nivel foarte inalt, primand elementul interuman. Din acest punct de vedere, am fost placut impresionat de amabilitatea afisata a localnicilor si de grija lor pentru propria imagine (folosirea parfumurilor si a tinutei vestimentare elegante la toate nivelurile a constituit o placuta supriza). De asemenea, am apreciat dezvoltarea remarcabila a infrastructurii de transport (aviz factorilor de decizie de pe la noi!) si bogatia peisajelor in orice loc al tarii, precum si oportunitatile oferite turistilor de a vizita obiectivele. Am fost, de asemenea, cucerit de maiestria gastronomica, mai ales in prepararea produselor oceanice (peste si fructe de mare), al legumelor si prajiturilor.

Problemele au aparut la nivelul consistentei relatiilor interumane. Desi foarte amabili cu turistii, localnicii menifesta o duplicitate extraordinara, eliminand rapid orice fel de reduceri pentru straini (cu ajutorul unor cunostinte aproximative in domeniul limbilor straine), crescand la un nivel impresionant nivelul sumei numite indeobste "bacsis" la noi sau profitand de naivitatea strainilor pentru a oferi titluri de transport la suprapret (profitand si de lipsa chioscurilor de bilete pentru transport de suprafata, gandita probabil sa ofere o supapa de supravietuire vanzatorilor ambulanti pe timp de criza).

O alta caracteristica importanta este notiunea speciala in privinta unitatii temporale, cu valente orientale evidente (probabil inspirate de fostele colonii). Orice graba sau stres sunt elemente complet straine localnicilor, care fac totul in propriul ritm, indiferent de domeniu. Legat de aceasta, perceptia fata de destin si soarta se rezuma la "Fado", muzica traditionala foarte nostalgica si tanguitoare (ca un regret etern) exprimand textual credinta in soarta ("fado" insemnand "fapt", "dat", in portugheza), destul de asemanator conceptului "maktub" al arabilor. Rezultatul este o stare perpetua de lejeritate, un triumf al sintagmei "je m'en fiche" din franceza.

Astfel, vizitarea Lisabonei te duce mai mult cu gandul la o metropola sud-americana cu valente africane decat la o capitala vest-europeana (e o ironie faptul ca aici a fost adoptat ultimul tratat al UE, iar destinul sau pare sa fi preluat o parte din caracteristicile locului). Tot ceea ce impresioneaza este legat, ca si in tarile Orientului Mijlociu, de un trecut glorios, cum ar fi, de exemplu, Muzeul Trasurilor, Muzeul Faiantei "Azulejo", Muzeul Muzicii Fado, Turnul Belem sau Castelul Sao Jorge, sau cel putin de comemorarea trecutului, ca Turnul si podul "Vasco da Gama", Monumentul Descoperirilor, Tramvaiul 28 sau podul "25 Aprilie". In schimb, alegerea unui hotel mai modest poate insemna camere mici si neaerisite, mobilier vechi deteriorat, servicii nesatisfacatoare si chiar lipsa de securitate (cum aveam sa aflu dupa pierderea pentru totdeauna a unui bagaj cu multe lucruri simbolice cu valoare sentimentala de la receptia hotelului...). Ori, lipsa de siguranta, dincolo de adrenalina pe care o poate genera, nu are cum sa genereze amintiri placute, mai ales in concediu (cu atat mai putin in luna de miere)...

De asemenea, recomand tuturor vizitarea insulei Madeira, un paradis tropical la marginile Africii demn de a fi vizitat, unde se poate trece usor de la soarele plajelor stancoase la norii amenintatori ai muntilor, generand un peisaj unic si de neuitat. Poate fi o experienta inedita si avand in vedere maiestria soferilor de autobuz localnici, care se descurca de minune in spatiile stramte si la viteze ametitoare pe marginea prapastiei, neomitand sa se mai opreasca si sa schimbe o vorba cu unii cunoscuti sau colegi soferi intre statii...

In consecinta, Portugalia poate fi o destinatie atractiva daca dispuneti de resurse financiare la nivel occidental, insa asteptarile nu trebuie sa fie legate de standarde europene, ci mult mai pluri-culturale si inter-civilizationale. Este o lume exotica, demna de a fi descoperita, pastrand o parte din stralucirea unei glorii de mult apuse a unei natiuni imperiale. Din pacate criza nu scoate, insa, ce e mai bun din toti semenii nostri, iar pe unii comertul ii acapareza cu totul... Ceea ce merita apreciat este bogatia naturala, arta si cultura generata de oameni in toate timpurile si toate locurile.

19.07.2013

Repere ale politicii americane in Orientul Mijlociu si lectii aferente pentru Romania

Ultimele evenimente din Orientul Mijlociu au marcat agenda internationala a ultimelor luni, starnind multe discutii pe tema viitorului regiunii. Ma refer aici, pe langa razboiul civil prelungit din Siria, la tensiunile de strada din Turcia si Egipt, soldate in ultimul caz cu o lovitura militara care l-a inlaturat de la putere pe presedintele islamist al tarii.

Statele Unite, principalul actor international care are interese in regiune (in primul rand pentru asigurarea unei surse importante de materii prime - mai ales petrol, dar si pentru a evita cresterea influentei iraniene si islamiste in zona) au trecut la o abordare diferita decat interventiile de pana acum. Sub influenta crizei economice mondiale, care a schimbat ordinea prioritatilor strategice, Statele Unite incearca sa obtina cat mai mult folosind cat mai putine resurse. Asa cum am observat si in cazul interventiei in Libia, americanii au preferat sa ramana in planul secundar si sa incurajeze schimbarile in regiune prin alte mijloace.

In cazul Turciei, ambitiile neo-imperiale si neo-otomane ale acesteia au produs ingrijorare, atat la Washington cat si la Bruxelles, care au vazut in aceste tendinte o actiune contrara politicilor de ancorare a Turciei in structurile euro-atlantice (ca actor semnificativ al NATO si stat candidat la statutul de membru al UE). De fapt, Ankara, observand slabiciunile din cadrul UE si oboseala din cadrul NATO si beneficiind de o crestere economica substantiala, nu a facut decat sa fructifice acest avantaj strategic si sa-l proiecteze in zona sa adiacenta, mai precis in Asia Centrala, Orientul Mijlociu si in Balcanii de Vest. Acest lucru a fost vazut drept o rascoala a unui partener privilegiat al SUA, dar care dorea sa aiba o politica externa independenta de influentele americane in regiune. Masura a fost taxata prin sprijinirea de catre serviciile secrete americane (ca si in cazul "primaverii arabe") a unor miscari de strada contrare guvernului de la Ankara. Totusi, factorul decisiv al sistemului politic turc, armata, nu a sprijinit aceste miscari si situatia nu a avut efecte semnificative decat la nivelul opiniei publice occidentale si a indepartarii Turciei de UE.

In cazul Egiptului, victoria candidatului Fratiei Musulmane in alegerile prezidentiale de anul trecut a constituit un eveniment greu de digerat pentru Washington. Controlul asupra Egiptului, cea mai populata tara araba si actor esential in zona, urma sa determine evolutia situatiei in regiune, inclusiv in Siria si in relatia cu Israelul. Existenta unui presedinte islamist la conducerea Egiptului nu constutuia o garantie pentru Statele Unite, mai ales ca acesta initiase mai multe incercari de a coaliza statele sunite din zona (Turcia, Arabia Saudita) in vederea unei actiuni autonome comune. In acest caz, insa, serviciile secrete infiltrate in armata egipteana au contribuit la rasturnarea presedintelui ales in mod democratic si la instaurarea unui regim favorabil intereselor americane. Un caz similar a avut loc si in Tunisia, unde asasinarea unui militant anti-islamist a dus la caderea coalitiei conduse de islamisti.

Aceste evenimente indica faptul ca Statele Unite nu sunt complet dezinteresate de situatia din regiune, desi se abtin sa intervina decisiv in Siria (probabil de teama sa nu aduca la putere un nou regim islamist, care se dovedeste a fi foarte popular in aceste tari, si pentru a tine in sah Iranul). Totusi, enervarea unor actori semnificativi ca Turcia si Arabia Saudita nu este de natura sa aduca aliati americanilor in zona, iar ignorarea schimbarilor politice de la Teheran se poate dovedi o greseala. SUA par a invata din tactica Rusiei de a mentine conflicte in stare latenta pe care le aprind sau sting atunci cand au un interes direct. Pe termen lung, insa, poate fi vorba de o strategie contraproductiva, pentru ca fostii aliati se pot simti jigniti de tratamentul condescendent al americanilor si s-ar putea coaliza in aliante opuse. Atunci cand interesul national al fiecaruia este lezat de interesele americane, aliantele ar putea deveni caduce.

Pentru Romania, situatia actuala este de natura a trage un semnal de alarma ca nici o alianta nu poate garanta securitatea nationala, atata timp cat ceea ce se ofera este mai putin decat ceea ce se obtine in schimb. Nici macar UE nu este scutita de astfel de banuieli. Singura garantie pentru securitatea nationala rezida in aranjamentele regionale cu actorii semnificativi. In acest context, relatiile cu Polonia si Turcia sunt esentiale, iar o atitudine favorabila a Rusiei poate fi decisiva. Remorcarea la interesele altor actori internationali nu ofera nici o garantie unei tari mici spre medie ca Romania, daca acestea nu sunt echilibrate de masa critica realizata in mod concret impreuna cu alti actori medii semnificativi (a se vedea Mica Intelegere si Intelegerea Balcanica si a se invata din esecul acestora). Cat despre participarea la interventii militare, acestea nu aduc decat castiguri iluzorii in retorica politica, pe seama mortii unor oameni nevinovati (de ambele parti).

11.05.2013

Retragerea unui Sir

Evenimentul principal al ultimelor zile in fotbalul mondial pare a fi, dincolo de rezultatele sportive punctuale, retragerea marelui antrenor Sir Alex Ferguson de la conducerea legendarei echipe Manchester United. Contextul in care are loc retragerea merita cel putin cateva randuri pentru ca posteritatea sa poata aprecia la justa valoare modelul stabilit de vajnicul antrenor scotian intr-un sport in care conceptul de fair-play pare a fi apus (cel putin in unele colturi ale lumii).

Sir Alex se retrage dupa 27 de ani de cariera exceptionala la carma unei echipe pe care, in 1986, a preluat-o intr-o situatie dramatica si pe care a transformat-o in cea mai titrata echipa engleza a tuturor timpurilor. Spun asta in conditiile in care eu sunt suporterul marii rivale a mancunienilor, F. C. Liverpool. Insa, chiar si din postura unui adversar, nu poti decat sa te inclini in fata unei asemenea performante remarcabile, realizate pe parcursul a mai mult de un sfert de secol. Sir Alex a marcat in mod decisiv istoria fotbalului englez si mondial si a dus stacheta undeva foarte sus, la un nivel greu de atins de orice alt antrenor.

Dincolo de cifrele greu de egalat, Sir Alex ne ofera niste lectii demne de urmat, nu doar in calitate de animatori ai fenomenului sportiv, ci si din punct de vedere uman. Astfel, performantele realizate sunt rodul multor momente de cumpana, atunci cand totul parea pierdut. Succesele se alterneaza cu esecurile, insa acestea din urma nu sunt decat posibilitatea unui nou inceput, a istoriei unui nou succes. Exemplul cel mai concludent este finala Ligii Campionilor din 1999, cand echipa lui Sir Alex a intors rezultatul in ultimele secunde ale meciului, cand putini mai credeau intr-un alt deznodamant decat esecul. Increderea in propriile forte este principalul atu imprimat de antrenorul scotian echipelor sale, de-a lungul timpului.

Pentru noi, traitori intr-o alta dimensiune, mult mai meschina, a spatiului european, lectiile ar trebui sa se refere la timpul necesar pentru a construi ceva durabil, fara a fi nevoie de un sacrificiu uman suprem, evitand schimbarile bruste care nu ne-au facut decat rau in toate timpurile. O alta lectie este decenta de a simti momentul cand trebuie sa ne retragem dintr-o anumita pozitie, de a realiza ca nimeni nu este de neinlocuit, pentru a evita sa devenim penibili prin eternizarea in anumite functii (indiferent de rezultate). Este lectia de a ne constientiza limitele umane, stabilite de legile fizicii, de a nu ne considera centrul universului, nici chiar atunci cand ne apropiem de acesta (sau doar asa credem noi). Pentru toate acestea, un mare "Thank you, Sir Alex!"


09.03.2013

Steaua Bucuresti - etalon al succesului la romani

Victoria echipei de fotbal Steaua Bucuresti, alaltaieri seara, a consemnat unul dintre cele mai mari succese ale fotbalului romanesc din ultimii ani. Acesta a avut loc pe data de 7 martie, acelasi 7 norocos ca si in cazul legendarei victorii de la Sevilla din finala Cupei Campionilor Europeni de acum 26 de ani (7 mai). Dincolo de victoria istorica impotriva campioanei europei de anul trecut, Chelsea, care va trebui confirmata saptamana viitoare in returul de la Londra, evenimentul m-a dus cu gandul la modul in care au succes romanii in tara lor si la ce sta in spatele acestui tip de victorii.

Palmaresul Stelei este unul care inspira respect chiar si adversarilor europeni redutabili, o exceptie importanta in randul cluburilor romanesti de fotbal. Este una dintre caracteristicile succeselor romanesti, care vin (in sport, dar si in arta, film, stiinta etc.) pe fondul predominantei mediocritatii in cadrul societatii. Victoria este rodul investitiilor unui patron-politician implicat intr-o gramada de scandaluri cu afaceri dubioase, dar care se pretinde a fi un model de moralitate crestina (evident, in mod fariseistic), demn de a fi imitat de ceilalti. Se poate vedea, asadar, ca in spatele succesului romanilor stau adeseori modalitati de a face rost de bani la limita legalitatii (daca nu chiar dincolo de ea), si nu este vorba de un caz izolat. Totusi, succesul este si rezultatul unei activitati remarcabile, sponsorizate cu banii "negri", ceea ce complica analiza de tip moralist. La urma urmei e succesul meritat sau nu? E de preferat sa nu avem succes, dar sa fim cei mai corecti? (dupa sintagma "sarac si cinstit")

Un alt eveniment din istoria Stelei implica aceleasi dileme. Cupa Campionilor Europeni, castigata in 1986 a fost rezultatul unei mobilizari de forte impresionante a componentei militare a fostului regim, uneori sacrificand bunastarea oamenilor de rand pentru a obtine succese sportive de imagine. Totodata, insa, nimeni nu neaga meritul echipei de atunci in obtinerea succesului fara precedent in istoria sportului. Oare ar fi fost de preferat sa se fi trait mai bine atunci decat sa fi avut astfel de succese?

Romanii nu sunt si nu vor fi niciodata un popor vest-european, occidental. Asta pentru ca geografia nu ne-a asezat in pozitia respectiva, iar istoria ne-a imprimat alte deprinderi si mentalitati. Dincolo de idealizarea unui model moral si rational occidental de catre elitele cosmopolite romanesti, poporul roman are la baza un spirit mult mai levantin decat puritanismul vest-european, care ne determina in mod reflex sa negociem orice, chiar si legea, sa "ne intelegem" mai degraba decat sa ne conformam unor modele exterioare. De aceea, orice incercare de a impune un model strain nu va avea niciodata succes daca nu va tine cont de pornirile multimilenare ale oamenilor de rand, care ne apropie mai mult de confratii nostri greci, bulgari si turci in ale Bizantului, decat de germani, olandezi sau finlandezi (vezi opozitia fata de aderarea la zona Schengen).

Ceea ce e esential, insa, este ca succesul poate fi realizat si in acest fel (conform principiului "scopul scuza mijloacele"), iar acest lucru nu poate fi categorisit drept "bun" sau "rau", "corect" sau "imoral", el este doar placut si emotional. Este unul din lucrurile pe care Occidentul mai trebuie sa-l invete de la Orient, ca nu toate lucrurile sunt rationale si cu atat mai mult nu pot fi impartite in alb si negru.

21.01.2013

Interventia europenilor in Mali sau despre colonialismul reinventat

In ultimele zile am fost asaltati in jurnalele de stiri cu informatii despre conflictul din Mali si criza aferenta a ostaticilor din Algeria. Toate acestea au condus, in majoritatea discutiilor vehiculate pe diversele canale de televiziune, la ideea necesitatii interventiei Uniunii Europene pentru combaterea terorismului in Africa. Dincolo de implicatiile geostrategice ale unui astfel de act, cred ca s-ar impune cateva clarificari pentru a evita o serie de confuzii semantice importante, dar insesizabile unor necunoscatori.

Mali este un stat de dimensiuni apreciabile, situat in vestul Africii, in principal pe cursul superior al fluviului Niger, aproximativ in zona unde a existat in evul mediu un imperiu african omonim distrus de colonistii francezi. Granitele statului actual au fost trasate de puterea coloniala si impusa unor populatii locale divizate in mai multe triburi. Astfel, statul se afla la granita dintre imensul desert saharian si zona Sahelului (regiunea de tranzitie catre savana tropicala africana). In acest context, partea de sud este acoperita de zone de ierburi inalte si savana, are o hidrografie destul de densa si concentreaza aproximativ 90% din populatia tarii. Partea de nord este acoperita de desert si presarata cu oaze locuite de populatii nomade (tuaregi) sau de triburi locale (soghai, gao). Majoritatea populatiei intregii tari este de religie musulmana.

Partea de sud a reprezentat de fapt centrul economic, cultural si politic al tarii, care si-a exercitat constant suprematia asupra nordului putin dezvoltat. Anul trecut, in contextul unei lovituri de stat militare in capitala Bamako, situata in sud-vest, tuaregii din nord au profitat si au proclamat independenta nordului, sub numele de "Azawad". Tuaregii reprezinta un grup nomad nord-african de religie islamica, care traieste in Niger, Mali, Algeria, Maroc si Libia. Lipsiti de drepturi in tarile respective (cu exceptia Marocului), ei au incercat de cateva decenii sa infiinteze un stat propriu in desertul saharian atat de impropriu locuirii, dar atat de familiar lor.

Terorismul islamic de care sunt acuzati acesti tuaregi nu este decat reactia normala a unor oameni care au fost inrobiti din cele mai vechi timpuri de catre popoare exterioare zonei (romani, arabi, francezi) impotriva stapanirii straine, lucru prescris chiar de Carta ONU din 1945 (un exemplu ar fi constituirea statului Israel in 1948, care a fost aprobata de ONU, chiar daca in contextul unor controverse vizibile). Ca de obicei, reactia occidentala (in special, europeana) a fost cea simplista, sub forma interventiei militare franceze. Francois Hollande a demonstrat, astfel, ca nu dispune de un discernamant politic extern mai mare decat al predecesorului sau la presedintia Frantei, in nota traditionalei miopii post-coloniale franceze, care considera Africa o curte exterioara aflata in grija sa perpetua.

Bineinteles, birocratia europeana interesata a circumscris trimiterea unor trupe in Mali si atacul de raspuns asupra europenilor in sudul Algeriei luptei impotriva terorismului, devenita o mantra a civilizatiei occidentale inca de pe vremea lui Bush jr. Astfel, tarile UE isi pun problema trimiterii unor contingente importante in statul african pentru combaterea (iluzorie) a inamicului terorist. Nu se acorda nici un pic de atentie situatiei de fapt, contextului politic intern, doleantelor populatiei tuarege, tot ceea ce conteaza este apararea "fortaretei Europa" impotriva "barbarilor". Aceasta abordare simplista nu face decat sa justifice marirea bugetelor pentru aparare impotriva unor falsi inamici si a unor false tinte, in contextul in care nu mai exista amenintari reale la adresa europenilor decat poate in cadrul unor sisteme bancare din ce in ce mai putrede si cinice, care genereaza o criza economica artificiala in folosul propriu.

La Bucuresti, tema este in mod firesc abordata in perspectiva unei "contributii" a Romaniei la coalitia anti-terorista, desi devine evident pentru toata lumea ca misiunea din Afganistan este un esec total (atat ideatic cat si practic) al Occidentului. Incompetenta si servilismul care caracterizeaza institutiile romanesti (de la Presedintie la MAE) nu permite, insa, o altfel de abordare. Atunci cand interesul national este confundat cu interesele unor forte straine (chiar de catre presedinte), nu putem avea alte pretentii... Astfel, se ignora faptul ca lupta poporului tuareg si a oricarui alt popor impotriva ocupatiei straine este legitima, acreditandu-se ideea (utopica) ca trupele de ocupatie lupta pentru "promovarea democratiei", in timp ce anumite companii fac bani frumosi din afacerile post-razboi si populatia locala moare de foame. Nu este nimic nobil in asemenea proiecte, decat in propaganda oficiala (la fel de condamnabila ca si cea nazista sau comunista), iar moartea soldatilor romani in tari care nu ameninta cu nimic securitatea nationala nu are nici o justificare decat interesul unora de a se bate cu pumnul in piept in mod demagogic, in timp ce mainile lor sunt patate cu sange nevinovat... Dar cred ca nimeni nu ar mai trebui sa isi faca iluzii cu privire la posibilitatea gasirii dreptatii pe pamant...