19.07.2013

Repere ale politicii americane in Orientul Mijlociu si lectii aferente pentru Romania

Ultimele evenimente din Orientul Mijlociu au marcat agenda internationala a ultimelor luni, starnind multe discutii pe tema viitorului regiunii. Ma refer aici, pe langa razboiul civil prelungit din Siria, la tensiunile de strada din Turcia si Egipt, soldate in ultimul caz cu o lovitura militara care l-a inlaturat de la putere pe presedintele islamist al tarii.

Statele Unite, principalul actor international care are interese in regiune (in primul rand pentru asigurarea unei surse importante de materii prime - mai ales petrol, dar si pentru a evita cresterea influentei iraniene si islamiste in zona) au trecut la o abordare diferita decat interventiile de pana acum. Sub influenta crizei economice mondiale, care a schimbat ordinea prioritatilor strategice, Statele Unite incearca sa obtina cat mai mult folosind cat mai putine resurse. Asa cum am observat si in cazul interventiei in Libia, americanii au preferat sa ramana in planul secundar si sa incurajeze schimbarile in regiune prin alte mijloace.

In cazul Turciei, ambitiile neo-imperiale si neo-otomane ale acesteia au produs ingrijorare, atat la Washington cat si la Bruxelles, care au vazut in aceste tendinte o actiune contrara politicilor de ancorare a Turciei in structurile euro-atlantice (ca actor semnificativ al NATO si stat candidat la statutul de membru al UE). De fapt, Ankara, observand slabiciunile din cadrul UE si oboseala din cadrul NATO si beneficiind de o crestere economica substantiala, nu a facut decat sa fructifice acest avantaj strategic si sa-l proiecteze in zona sa adiacenta, mai precis in Asia Centrala, Orientul Mijlociu si in Balcanii de Vest. Acest lucru a fost vazut drept o rascoala a unui partener privilegiat al SUA, dar care dorea sa aiba o politica externa independenta de influentele americane in regiune. Masura a fost taxata prin sprijinirea de catre serviciile secrete americane (ca si in cazul "primaverii arabe") a unor miscari de strada contrare guvernului de la Ankara. Totusi, factorul decisiv al sistemului politic turc, armata, nu a sprijinit aceste miscari si situatia nu a avut efecte semnificative decat la nivelul opiniei publice occidentale si a indepartarii Turciei de UE.

In cazul Egiptului, victoria candidatului Fratiei Musulmane in alegerile prezidentiale de anul trecut a constituit un eveniment greu de digerat pentru Washington. Controlul asupra Egiptului, cea mai populata tara araba si actor esential in zona, urma sa determine evolutia situatiei in regiune, inclusiv in Siria si in relatia cu Israelul. Existenta unui presedinte islamist la conducerea Egiptului nu constutuia o garantie pentru Statele Unite, mai ales ca acesta initiase mai multe incercari de a coaliza statele sunite din zona (Turcia, Arabia Saudita) in vederea unei actiuni autonome comune. In acest caz, insa, serviciile secrete infiltrate in armata egipteana au contribuit la rasturnarea presedintelui ales in mod democratic si la instaurarea unui regim favorabil intereselor americane. Un caz similar a avut loc si in Tunisia, unde asasinarea unui militant anti-islamist a dus la caderea coalitiei conduse de islamisti.

Aceste evenimente indica faptul ca Statele Unite nu sunt complet dezinteresate de situatia din regiune, desi se abtin sa intervina decisiv in Siria (probabil de teama sa nu aduca la putere un nou regim islamist, care se dovedeste a fi foarte popular in aceste tari, si pentru a tine in sah Iranul). Totusi, enervarea unor actori semnificativi ca Turcia si Arabia Saudita nu este de natura sa aduca aliati americanilor in zona, iar ignorarea schimbarilor politice de la Teheran se poate dovedi o greseala. SUA par a invata din tactica Rusiei de a mentine conflicte in stare latenta pe care le aprind sau sting atunci cand au un interes direct. Pe termen lung, insa, poate fi vorba de o strategie contraproductiva, pentru ca fostii aliati se pot simti jigniti de tratamentul condescendent al americanilor si s-ar putea coaliza in aliante opuse. Atunci cand interesul national al fiecaruia este lezat de interesele americane, aliantele ar putea deveni caduce.

Pentru Romania, situatia actuala este de natura a trage un semnal de alarma ca nici o alianta nu poate garanta securitatea nationala, atata timp cat ceea ce se ofera este mai putin decat ceea ce se obtine in schimb. Nici macar UE nu este scutita de astfel de banuieli. Singura garantie pentru securitatea nationala rezida in aranjamentele regionale cu actorii semnificativi. In acest context, relatiile cu Polonia si Turcia sunt esentiale, iar o atitudine favorabila a Rusiei poate fi decisiva. Remorcarea la interesele altor actori internationali nu ofera nici o garantie unei tari mici spre medie ca Romania, daca acestea nu sunt echilibrate de masa critica realizata in mod concret impreuna cu alti actori medii semnificativi (a se vedea Mica Intelegere si Intelegerea Balcanica si a se invata din esecul acestora). Cat despre participarea la interventii militare, acestea nu aduc decat castiguri iluzorii in retorica politica, pe seama mortii unor oameni nevinovati (de ambele parti).